81. Să menţionăm că una dintre datele cele mai relevante ale condiţiei noastre actuale constă în "criza sensului". Punctele de vedere, deseori cu caracter ştiinţific, despre viaţă şi despre lume sunt atât de numeroase că, de fapt, asistăm la afirmarea fenomenului fărâmiţării cunoaşterii. Tocmai aceasta face dificilă şi deseori zadarnică cercetarea unui sens. Mai bine zis, - lucru şi mai dramatic - în această încurcătură de date şi de fapte, în mijlocul căreia se trăieşte şi care pare să constituie ţesătura însăşi a existenţei, nu puţini sunt cei care se întreabă dacă mai are vreun sens să-ţi pui întrebarea despre sens. Pluralitatea teoriilor care îşi dispută răspunsul sau diferitele moduri de a vedea şi de a interpreta lumea şi viaţa omului, nu fac altceva decât să sporească dubiul radical, care sfârşeşte cu uşurinţă într-o stare de scepticism şi de indiferenţă sau în diversele expresii ale nihilismului.

Urmarea acestui lucru este faptul că deseori spiritul uman este ocupat de o formă de gândire ambiguă, care îl duce la o închidere şi mai mare în sine însuşi, în limitele imanenţei proprii, fără nici o referinţă la transcendent. O filozofie lipsită de întrebarea legată de sensul existenţei ar cădea în pericolul grav de a degrada raţiunea la funcţiuni doar instrumentale, fără nici o pasiune autentică pentru căutarea adevărului.

Pentru a fi în consonanţă cu cuvântul lui Dumnezeu este necesar, înainte de toate, ca filozofia să regăsească dimensiunea ei sapienţială de căutare a sensului ultim şi global al vieţii. Această primă exigenţă, dacă ne uităm bine, constituie pentru filozofie un stimul foarte util pentru a se adecva la natura ei însăşi. Făcând lucrul acesta, de fapt, ea nu va fi doar instanţa critică hotărâtoare, care indică variatelor părţi ale cunoaşterii ştiinţifice temeinicia şi limita lor, dar se va pune şi ca instanţă ultimă a unificării cunoaşterii şi a lucrării omului, îndemnându-le să conveargă spre un scop şi un sens definitive. Această dimensiune sapienţială este astăzi cu atât mai indispensabilă întrucât dezvoltarea imensă a puterii tehnice a omenirii cere o reînnoită şi acută conştiinţă a valorilor ultime. Dacă aceste mijloace tehnice nu ar fi orânduite spre un scop nu numai utilitarist, în curând ar putea să se arate dezumanizante, şi mai mult chiar să se transforme în potenţiali distrugători ai neamului omenesc.

(⁹⁸)

Cuvântul lui Dumnezeu revelează scopul ultim al omului şi dă un sens global lucrării sale în lume. De aceea invită filozofia să se angajeze în căutarea fundamentului natural al acestui sens, care este religiozitatea constitutivă a oricărei persoane. O filozofie care ar vrea să nege posibilitatea unui sens ultim şi global ar fi nu doar inadecvată, ci greşită.