82. De altfel, acest rol sapienţial nu ar putea să fie dezvoltat de o filozofie care nu ar fi ea însăşi o cunoaştere autentică şi adevărată, adică îndreptată nu numai spre aspecte particulare şi relative - fie că sunt funcţionale, formale sau utile - ale realului, ci spre adevărul său total şi definitiv, adică spre fiinţa însăşi a obiectului cunoaşterii. Iată, deci, o a doua exigenţă: a verifica puterea omului de a ajunge la cunoaşterea adevărului; o cunoaştere, de altfel, care să obţină adevărul obiectiv, prin acea adaequatio rei et intellectus la care se referă Învăţătorii Scolasticii.(⁹⁹)

Această exigenţă, proprie credinţei, a fost afirmată din nou în mod explicit de Conciliul Vatican II: "Căci inteligenţa nu se limitează doar la fenomene, ci poate atinge, cu adevărată certitudine, realizarea inteligibilă, chiar dacă, în urma păcatului, ea este parţial întunecată şi slăbită".(¹⁰⁰)

O filozofie în mod radical fenomenistă sau relativistă ar fi inadecvată pentru a da acest ajutor la aprofundarea bogăţiei conţinute în cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură, de fapt, presupune mereu că omul, deşi vinovat de duplicitate şi de minciună, este capabil să cunoască şi să perceapă adevărul limpede şi simplu. În cărţile sacre, şi în mod deosebit în Noul Testament, se găsesc texte şi afirmări cu un caracter precis ontologic. Autorii inspiraţi, de fapt, au înţeles să formuleze afirmaţii adevărate, adică în aşa fel încât exprimă realitatea obiectivă. Nu se poate spune că tradiţia catolică ar fi săvârşit o eroare când a înţeles unele texte ale sfântului Ioan şi ale sfântului Paul ca afirmaţii despre fiinţa însăşi a lui Cristos. Teologia, când caută să înţeleagă şi să explice aceste afirmaţii, are nevoie în sensul acesta de aportul filozofiei care să nu renege posibilitatea unei cunoaşteri în mod obiectiv adevărate, oricât ar fi de perfecţionabilă mereu. Ceea ce s-a spus este valabil şi pentru judecăţile conştiinţei morale, pe care Sfânta Scriptură le presupune pentru a fi în mod obiectiv adevărate.(¹⁰¹)