85. Ştiu bine că aceste exigenţe, puse filozofiei de cuvântul lui Dumnezeu, pot părea dificile pentru mulţi care simt situaţia actuală a cercetării filozofice. Tocmai de aceea, însuşindu-mi ceea ce suveranii pontifi de câteva generaţii nu încetează să înveţe şi ceea ce însuşi Conciliul Vatican II a afirmat cu tărie, vreau să exprim cu putere convingerea că omul este în stare să ajungă la o viziune unitară şi organică a cunoaşterii. Aceasta este una dintre misiunile pe care gândirea creştină trebuie să şi-o asume în cursul viitorului mileniu al erei creştine. Caracterul fragmentar al cunoaşterii, întrucât comportă o apropiere parţială faţă de adevăr cu consecinţa sa logică în fragmentarea sensului, împiedică unitatea interioară a omului contemporan. Cum ar putea Biserica să nu se îngrijoreze de aşa ceva? Această misiune sapienţială derivă pentru Păstorii ei direct din Evanghelie şi ei nu se pot sustrage datoriei de a o pune în practică.

Consider că cei care astăzi îşi propun să răspundă ca filozofi la exigenţele pe care cuvântul lui Dumnezeu le pune gândirii umane ar trebui să elaboreze discursul lor în baza acestor postulate şi în coerentă continuitate cu acea mare tradiţie care, începând cu cei din antichitate, trece prin părinţii Bisericii şi maeştrii scolasticii, pentru a ajunge până la înţelegerea achiziţiilor fundamentale ale gândirii moderne şi contemporane. Dacă va şti să ajungă la această tradiţie şi să se inspire din ea, filozoful nu va neglija să se arate fidel exigenţei de autonomie a gândirii filozofice.

În sensul acesta, ca niciodată este semnificativ că, în contextul actual, unii filozofi se fac promotorii redescoperirii rolului determinant al tradiţiei pentru o formă corectă de cunoaştere. Apelul la tradiţie, de fapt, nu este o simplă amintire a trecutului; el constituie mai curând recunoaşterea unui patrimoniu cultural care aparţine omenirii întregi. Mai mult, s-ar putea spune că noi suntem cei care aparţinem tradiţiei şi nu putem dispune de ea aşa cum voim. Tocmai această adâncire a rădăcinilor în tradiţie este ceea ce ne permite, astăzi, de a putea exprima o gândire originală, nouă şi cu deschidere spre viitor. Acelaşi apel este valabil şi mai mult pentru teologie. Nu doar pentru că ea posedă Tradiţia vie a Bisericii ca izvor originar,(¹⁰⁴) dar şi pentru că, în virtutea acestuia, trebuie să fie capabilă să recupereze atât profunda tradiţie teologică care a marcat epocile precedente, cât şi tradiţia perenă a acelei filozofii care a ştiut să depăşească cu înţelepciunea sa reală marginile spaţiului şi ale timpului.