86. Insistenţa asupra necesităţii unui raport strâns de continuitate a reflecţiei filozofice contemporane cu cea elaborată în tradiţia creştină doreşte să prevină pericolul care se ascunde în unele linii de gândire, astăzi deosebit de răspândite. Deşi, pe scurt, consider oportun să mă opresc asupra lor pentru a releva erorile lor şi riscurile care derivă din ele pentru activitatea filozofică.

Prima este aceea care stă sub numele de eclectism, termen prin care se desemnează atitudinea celui care, în cercetare, în învăţământ şi în argumentare, chiar şi teologică, este obişnuit să-şi asume idei singulare derivate din filozofii diferite, fără să fie atent nici la coerenţa şi conexiunea lor sistematică nici la inserarea lor istorică. În felul acesta, el se pune în condiţia de a nu putea discerne partea de adevăr a unei gândiri de ceea ce poate fi în ea greşit sau inadecvat. O formă extremă de eclectism este uşor de recunoscut şi în abuzul retoric de termeni filozofici în faţa căruia uneori se abandonează câte un teolog. O asemenea instrumentalizare nu serveşte căutării adevărului şi nu educă raţiunea - atât teologică cât şi filozofică - pentru a argumenta într-o manieră serioasă şi ştiinţifică. Studiul riguros şi aprofundat al doctrinelor filozofice, al limbajului lor specific şi al contextului în care au apărut ajută la depăşirea riscurilor eclectismului şi permite o adecvată integrare a lor în argumentarea teologică.