91. În comentariul liniilor de gândire amintite adineaori nu am avut intenţia să prezint un cadru complet al situaţiei actuale a filozofiei: de altfel, cu greu s-ar readuce la o viziune unitară. Mi se pare important să subliniez că moştenirea cunoaşterii şi a înţelepciunii, de fapt, s-a îmbogăţit în diferite câmpuri. Ajunge să citez logica, filozofia limbajului, epistemologia, filozofia naturii, antropologia, analiza aprofundată a căilor afective ale cunoaşterii, contactul existenţial cu analiza libertăţii. Pe de altă parte, afirmarea principiului imanenţei, care stă în centrul pretenţiei raţionaliste, a provocat, începând din secolul trecut, reacţii care au dus la o radicală punere în discuţie a postulatelor considerate ca indiscutabile. În felul acesta au luat naştere curente iraţionaliste, în vreme ce critica punea în evidenţă deşertăciunea exigenţei de autofundamentare absolută a raţiunii.

Epoca noastră a fost calificată de anumiţi gânditori drept epoca "post-modernităţii". Acest termen, folosit nu rareori în contexte între ele foarte îndepărtate, desemnează apariţia unui ansamblu de factori noi, care în ceea ce priveşte extensiunea şi eficacitatea s-au revelat capabili să determine schimbări semnificative şi durabile. Astfel termenul a fost folosit mai întâi în legătură cu fenomenele de ordin estetic, social, tehnologic. Mai apoi a fost transferat în domeniul filozofic, rămânând însă marcat de o anumită ambiguitate, atât pentru că judecata despre ceea ce este calificat ca "post-modern" este uneori pozitiv şi alteori negativ, cât şi pentru că nu există un consens aici asupra delicatei probleme a delimitării variatelor epoci istorice. Un lucru este totuşi neîndoielnic: curentele de gândire care fac apel la post-modernitate merită o atenţie adecvată. După unele dintre ele, de fapt, timpul certitudinilor ar fi în mod iremediabil trecut, omul ar trebui de acum să înveţe să trăiască într-un orizont de totală absenţă a sensului, sub semnul a ceea ce este provizoriu şi trecător. Destui autori, în critica lor distrugătoare a oricărei certitudini, ignorând distincţiile necesare, contestă şi certitudinile credinţei.

Nihilismul acesta găseşte într-un anumit mod o confirmare în teribila experienţă a răului care a marcat epoca noastră. În faţa caracterului dramatic al acestei experienţe, optimismul raţionalist care vedea în istorie înaintarea victorioasă a raţiunii, izvor de fericire şi de libertate, nu a rezistat, până acolo că una din ameninţările majore, la acest sfârşit de secol, este ispita disperării.

Rămâne totuşi adevărat că o anumită mentalitate pozitivistă continuă să acrediteze iluzia că, datorită cuceririlor ştiinţifice şi tehnice, omul, în calitate de demiurg, poate să ajungă singur să-şi asigure controlul deplin al destinului său.