97. Dacă sarcina importantă a teologiei este interpretarea izvoarelor, angajamentul ulterior şi mai delicat şi exigent este înţelegerea adevărului revelat, sau elaborarea înţelegerii credinţei (intellectus fidei). Cum am arătat deja, intellectus fidei cere aportul unei filozofii a fiinţei, care consimte înainte de toate teologiei dogmatice să desfăşoare în mod adecvat funcţiunile sale. Pragmatismul dogmatic de la începuturile acestui secol, după care adevărurile de credinţă nu ar fi altceva decât reguli de comportament, a fost deja refuzat şi respins;(¹¹⁴) cu toate acestea, rămâne mereu tentaţia de a înţelege aceste adevăruri într-o manieră pur funcţională. În cazul acesta, s-ar cădea într-o schemă inadecvată, reductivă, şi lipsită de incisivitatea speculativă necesară. O cristologie, de exemplu, care ar porni unilateral "de jos", cum se obişnuieşte a se spune azi, sau o ecleziologie, elaborată doar după modelul societăţilor civile, cu greu ar putea evita pericolul unui astfel de reducţionism.

Dacă intellectus fidei vrea să integreze toată bogăţia tradiţiei teologice, trebuie să recurgă la filozofia fiinţei. Aceasta va trebui să fie în stare să propună din nou problema fiinţei conform exigenţelor şi contribuţiilor întregii tradiţii filozofice, şi ale celei mai recente, evitând să cadă în repetiţii sterile de scheme învechite. Filozofia fiinţei, în cadrul tradiţiei metafizice creştine, este o filozofie dinamică care vede realitatea în structurile sale ontologice, cauzale şi comunicative. Ea găseşte puterea şi perenitatea sa în faptul că se întemeiază pe actul însuşi al fiinţei, care permite deschiderea deplină şi globală spre întreaga realitate, trecând dincolo de orice limită până ajunge la Acela care dă împlinirea a toate.(¹¹⁵) În teologie, care primeşte principiile sale de la Revelaţie ca izvor nou de cunoaştere, perspectiva aceasta îşi găseşte confirmarea în raportul intim dintre credinţă şi raţionalitatea metafizică.