101. Dacă privirea noastră se îndreaptă spre istoria gândirii, mai ales în Occident, este uşor de văzut bogăţia care a izvorât pentru progresul omenirii din întâlnirea dintre filozofie şi teologie şi din schimbul respectivelor lor cuceriri. Teologia, care a primit în dar o deschidere şi o originalitate ce îi permit să existe ca ştiinţă a credinţei, a provocat cu siguranţă raţiunea să rămână deschisă în faţa noutăţii radicale pe care revelaţia lui Dumnezeu o aduce cu sine. Şi acesta a fost un avantaj neîndoielnic pentru filozofie, care a văzut în felul acesta deschizându-se noi orizonturi ale unor semnificaţii ulterioare pe care raţiunea este chemată să le aprofundeze.

Tocmai în lumina acestei constatări, după care am afirmat cu tărie datoria teologiei de a recupera raportul său autentic cu filozofia, simt de datoria mea să subliniez oportunitatea ca şi filozofia, pentru binele şi progresul gândirii, să recupereze relaţia sa cu teologia. Va găsi în ea nu reflecţia individului singular care, deşi profundă şi bogată, poartă totuşi mereu cu sine limitele de perspectivă proprii gândirii ale unuia singur, ci bogăţia unei reflecţii comune. Teologia, de fapt, în cercetarea adevărului este susţinută, prin însăşi natura sa, de caracterul eclezialităţii (¹²³) şi de tradiţia Poporului lui Dumnezeu prin multiplicitatea sa de cunoaşteri şi culturi în unitatea credinţei.