106. Apelul meu, în plus, se îndreaptă către filozofi şi către cei care predau filozofia, pentru ca să aibă curajul de a recupera, pe urma unei tradiţii filozofice veşnic valabile, dimensiunile de autentică înţelepciune şi de adevăr, şi metafizic, ale gândirii filozofice. Să se lase interpelaţi de exigenţele care izvorăsc din cuvântul lui Dumnezeu şi să aibă puterea de a conduce discursul lor raţional şi de argumentare ca răspuns la o astfel de interpelare. Să fie mereu îndreptaţi spre adevăr şi atenţi la binele pe care adevărul îl conţine. În felul acesta vor putea să formuleze acea etică autentică de care omenirea are o nevoie urgentă, în mod deosebit în aceşti ani. Biserica urmăreşte cu atenţie şi simpatie cercetările lor; să fie aşadar siguri de respectul pe care ea îl păstrează faţă de justa autonomie a ştiinţei lor. Aş vrea să încurajez, în mod deosebit, credincioşii care lucrează în câmpul filozofiei, pentru ca să lumineze diferitele domenii ale activităţii umane prin exerciţiul unei raţiuni care se face mai sigură şi înaltă prin sprijinul ce-l primeşte de la credinţă.

Nu pot să nu adresez, în fine, un cuvânt către oamenii de ştiinţă, care prin cercetările lor ne furnizează o cunoaştere crescândă a universului în ansamblul său şi a varietăţii incredibil de bogate a componentelor sale, însufleţite şi neînsufleţite, cu complexele lor structuri atomice şi moleculare. Drumul străbătut de ei a atins, îndeosebi în secolul acesta, niveluri care continuă să ne uimească. În exprimarea admiraţiei mele şi a încurajării mele faţă de aceşti pionieri valoroşi ai cercetării ştiinţifice, cărora omenirea le datorează atât de mult în dezvoltarea sa prezentă, simt datoria de a-i îndemna să continue în eforturile lor rămânând mereu în orizontul sapienţial, în care achiziţiile ştiinţifice şi tehnologice se alătură valorilor filozofice şi etice, care sunt manifestarea caracteristică şi peste care nu poţi trece a persoanei umane. Omul de ştiinţă este foarte conştient că "cercetarea adevărului, şi când se referă la o realitate limitată a lumii sau a omului, nu se termină niciodată; trimite mereu spre ceva care este dincolo de obiectul imediat al studiilor, spre întrebări care deschid calea spre mister".(¹³¹)