4. Oricum, trebuie subliniat că în spatele unui singur termen se ascund semnificaţii diferite. De aceea, este necesară o explicaţie preliminară. Împins de dorinţa de a descoperi adevărul ultim al existenţei, omul caută să dobândească acele cunoştinţe universale care îi permit să se înţeleagă mai bine şi să înainteze în realizarea de sine. Cunoştinţele fundamentale izvorăsc din uimirea provocată în el de contemplarea creaţiei: fiinţa umană este cuprinsă de uimire când se descoperă inserată în lume, în relaţie cu alţi semeni ai săi şi părtaşă la destinul lor. De aici începe drumul care îl va conduce apoi la descoperirea unor orizonturi de cunoaştere întotdeauna noi. Fără uimire omul ar cădea în repetiţie şi, puţin câte puţin, nu ar mai fi în stare să ducă o existenţă cu adevărat personală.

Capacitatea speculativă, care este proprie intelectului uman, duce la elaborarea, cu ajutorul activităţii filozofice, a unei forme de gândire riguroase şi la zidirea în felul acesta, prin coerenţa logică a afirmaţiilor şi organicitatea conţinuturilor, a unei ştiinţe sistematice. Graţie acestui proces, în diferite contexte culturale şi în diferite epoci, s-a ajuns la rezultate care au dus la elaborarea unor adevărate sisteme de gândire. Din punct de vedere istoric, faptul acesta a prezentat deseori tentaţia de a identifica un singur curent cu întreaga gândire filozofică. Însă este evident că, în cazurile acestea, intră în joc o anumită "mândrie filozofică" care pretinde să ridice propria viziune cu efect de perspectivă şi imperfectă la nivel de lectură universală. În realitate, orice sistem filozofic, chiar respectat fiind mereu în întregime fără a fi instrumentalizat în vreun fel anume, trebuie să recunoască prioritatea gândirii filozofice, din care îşi trage originea şi căreia trebuie să-i slujească în formă coerentă.

În sensul acesta se poate recunoaşte, în ciuda schimbării timpurilor şi a progreselor ştiinţei, un nucleu de cunoştinţe filozofice a cărei prezenţă este constantă în istoria gândirii. Să ne gândim, doar ca exemplu, la principiile non contradicţiei, finalităţii, cauzalităţii, ca şi la concepţia despre persoană ca subiect liber şi inteligent şi la capacităţile sale de a cunoaşte pe Dumnezeu, adevărul, binele; în plus, să ne gândim la unele norme morale fundamentale care se dovedesc a fi împărtăşite în mod obştesc. Acestea şi alte teme arată că, în afara curentelor de gândire, există un ansamblu de cunoştinţe în care se poate recunoaşte un fel de patrimoniu spiritual al omenirii. Ca şi cum ne-am găsi în faţa unei filozofii implicite, datorită căreia fiecare în parte simte că posedă principiile acestea, chiar dacă într-o formă generică şi nu reflexă. Aceste cunoştinţe, tocmai pentru că într-o anumită măsură sunt împărtăşite de toţi, ar trebui să constituie un fel de punct de referinţă pentru diferitele şcoli filozofice. Când raţiunea reuşeşte să intuiască şi să formuleze principiile prime şi universale ale fiinţei şi face să izvorască în mod corect din acestea concluzii coerente de ordin logic şi deontologic, atunci poate să fie numită o dreaptă judecată sau, cum o numeau cei din antichitate, orthňs logos, recta ratio.