5. Biserica, în ceea ce o priveşte, nu poate decât să aprecieze angajamentul raţiunii pentru a ajunge la acele obiective care să facă existenţa personală cât mai demnă. De fapt, ea vede în filozofie calea pentru cunoaşterea adevărurilor fundamentale referitoare la existenţa omului. În acelaşi timp, consideră filozofia un ajutor indispensabil pentru aprofundarea înţelegerii credinţei şi pentru comunicarea adevărului Evangheliei la cei care încă nu-l cunosc.

De aceea urmând, iniţiativele analoage ale predecesorilor mei, doresc şi eu să arunc o privire asupra acestei activităţi deosebite a raţiunii. Mă determină faptul că, mai ales în zilele noastre, deseori căutarea adevărului ultim pare ştearsă. Fără îndoială filozofia modernă are marele merit de a fi concentrat atenţia sa asupra omului. Pornind de aici, o raţiune plină de întrebări a dezvoltat ulterior dorinţa sa de a cunoaşte tot mai mult şi tot mai profund. În felul acesta au fost construite sisteme de gândire complexe, care au dat roadele lor în diferite domenii ale ştiinţei, favorizând dezvoltarea culturii şi a istoriei. Antropologia, logica, ştiinţele naturii, istoria, limbajul..., într-un anumit fel întregul univers al ştiinţei a fost cuprins. Totuşi, rezultatele pozitive la care s-a ajuns nu trebuie să ducă la neglijarea faptului că aceeaşi raţiune, având intenţia de a cerceta în mod unilateral asupra omului ca subiect, pare să fi uitat că acesta este chemat mereu să se îndrepte spre un adevăr care îl transcende. Fără referinţa la el, fiecare rămâne în voia arbitrarului şi condiţia sa de persoană sfârşeşte prin a fi apreciată cu criterii pragmatice bazate în mod esenţial pe datul experimental, în convingerea eronată că totul trebuie să fie dominat de tehnică. Astfel s-a întâmplat că, în loc de a exprima mai bine tensiunea spre adevăr, raţiunea sub greutatea unei ştiinţe aşa de mari s-a curbat asupra ei însăşi devenind, zi de zi, incapabilă de a ridica privirea spre înălţimi pentru a îndrăzni să ajungă la adevărul fiinţei. Filozofia modernă, uitând de a-şi orienta cercetarea sa asupra fiinţei, a concentrat propria cercetare asupra cunoaşterii umane. În loc să facă apel la capacitatea omului de a cunoaşte adevărul, a preferat să sublinieze limitele şi condiţionările.

Din aceasta au derivat diferite forme de agnosticism şi de relativism, care au făcut ca cercetarea filozofică să se rătăcească în nisipurile mişcătoare ale unui scepticism general. Apoi, recent, au căpătat importanţă diverse doctrine care tind să nu aprecieze aşa cum se cuvine chiar şi acele adevăruri la care omul era sigur că ajunsese. Pluralitatea legitimă a poziţiilor a cedat locul unui pluralism nediferenţiat, fundamentat pe teza că toate poziţiile sunt echivalente: acesta este unul dintre cele mai răspândite simptome ale neîncrederii în adevăr care se verifică în contextul contemporan. De la această rezervă nu scapă nici unele concepţii de viaţă care provin din Orient; de fapt, în ele, i se neagă adevărului caracterul său exclusiv, pornind de la presupoziţia că el se manifestă în mod egal în doctrine diferite, chiar şi contradictorii între ele. În orizontul acesta, totul este redus la opinie. Se dă impresia unei mişcări care rătăceşte printre valuri: în timp ce reflecţia filozofică, pe de o parte, a reuşit să se pună pe drumul care o apropie tot mai mult de existenţa umană şi de formele sale expresive, (iar) pe de alta, tinde să dezvolte consideraţii existenţiale, hermeneutice sau lingvistice care fac abstracţie de chestiunea radicală referitoare la adevărul vieţii personale, al fiinţei şi al lui Dumnezeu. Drept urmare, au apărut în omul contemporan, şi nu numai la unii filozofi, atitudini de neîncredere largă în raport cu marile resurse de cunoaştere ale fiinţei umane. Având o falsă modestie, acesta se mulţumeşte cu adevăruri parţiale şi provizorii, fără a mai încerca să pună întrebări radicale referitoare la sensul şi la ultimul temei al vieţii umane, personale şi sociale. În fine, a scăzut speranţa de a putea primi din partea filozofiei răspunsuri definitive la astfel de întrebări.