15. Adevărul Revelaţiei creştine, care se întâlneşte în Isus din Nazaret, permite oricui să accepte "misterul" vieţii proprii. Ca adevăr suprem, el, în vreme ce respectă autonomia creaturii şi libertatea sa, o angajează să se deschidă către transcendenţă. Aici raportul libertate şi adevăr devine maxim şi se înţelege pe deplin cuvântul Domnului: "Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi" (In 8,32).

Revelaţia creştină este adevărata stea de orientare pentru omul care înaintează printre condiţionările mentalităţii cu caracter imanentist şi strâmtorile unei logici tehnocratice; este ultima posibilitate care este oferită de Dumnezeu pentru a găsi din nou în mod deplin proiectul originar de iubire, început prin creaţie. Omului care doreşte să cunoască adevărul, dacă mai este încă în stare să se uite mai sus de sine însuşi şi să-şi înalţe privirea dincolo de proiectele proprii, îi este dată posibilitatea de a recupera raportul autentic cu viaţa sa, urmând drumul adevărului. Cuvintele Deuteronomului se pot aplica bine la situaţia aceasta: "Porunca aceasta care ţi-o poruncesc eu astăzi nu este neînţeleasă de tine şi nu este departe. Ea nu este în cer, ca să zici: Cine se va sui pentru noi în cer, ca să ne-o aducă şi să ne-o dea s-o auzim şi s-o facem? Şi nu este ea nici peste mare, ca să zici: Cine se va duce pentru noi peste mare, ca să ne-o aducă, să ne facă s-o auzim şi s-o împlinim? Ci cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l faci" (30,11-14). Acestui text îi face un ecou renumitul gând al sfântului filozof şi teolog Augustin: "Noli foras ire, in te ipsum redi. In interiore homine habitabit veritas".(²¹)

În lumina acestor consideraţii, se impune o primă concluzie: adevărul pe care ni-l face cunoscut Revelaţia nu este rodul matur sau punctul culminant al unei gândiri elaborate de către raţiune. El, în schimb, se prezintă cu specificul gratuităţii, produce gândire şi cere să fie acceptat ca expresie a iubirii. Adevărul acesta revelat este anticipare, pusă în istoria noastră, a acelei viziuni ultime şi definitive a lui Dumnezeu care este rezervată tuturor celor care cred în el sau îl caută cu o inimă sinceră. Scopul ultim al existenţei personale, deci, este obiect de studiu atât pentru filozofie cât şi pentru teologie. Ambele, deşi cu mijloace şi conţinuturi diferite, analizează această "cale a vieţii" (Ps 16[15],11) care, aşa cum ne spune credinţa, se termină în bucuria deplină şi durabilă a contemplării lui Dumnezeu Unul şi Întreit.