18. De aceea, putem spune că Israel, prin meditaţia lui, a ştiut să deschidă raţiunii calea către mister. În revelaţia lui Dumnezeu a putut cerceta în profunzime tot ceea ce raţiunea căuta să atingă dar fără să reuşească. Pornind de la această formă mai adâncă de cunoaştere, poporul ales a înţeles că raţiunea trebuie să respecte unele reguli de fond pentru a putea exprima în condiţiile cele mai bune propria natură. O primă regulă constă în a ţine cont de faptul că cunoaşterea omului este un drum fără oprire; a doua se naşte din convingerea că pe un astfel de drum nu se poate merge cu mândria celui care gândeşte că totul este rodul unui succes personal; a treia se întemeiază pe "frica de Dumnezeu", căreia raţiunea trebuie să-i recunoască transcendenţa suverană şi totodată iubirea providenţială în stăpânirea lumii.

Când se îndepărtează de regulile acestea, omul se expune riscului falimentului şi sfârşeşte prin a se găsi în condiţia "nebunului". Pentru Biblie, în nebunia aceasta se află o ameninţare pentru viaţă. De fapt nebunul se înşală că ar cunoaşte multe lucruri, dar în realitate nu este în stare să-şi fixeze privirea asupra celor esenţiale. Lucrul acesta îl împiedică să facă ordine în mintea lui (cf. Prov 1,7) şi să-şi asume o atitudine adecvată în raport cu sine însuşi şi cu natura înconjurătoare. Apoi când ajunge să afirme că "Dumnezeu nu există" (cf. Ps 14[13],1), arată cu o claritate definitivă cât de deficientă este cunoaşterea lui şi cât de departe se află de adevărul întreg cu privire la lucruri, la originea şi destinul lor.