"Adună înţelepciune, dobândeşte pricepere" (Prov 4,5)

21. Pentru Vechiul Testament, cunoaşterea nu se întemeiază numai pe o observaţie atentă a omului, a lumii şi a istoriei, dar presupune şi un raport indispensabil cu credinţa şi cu conţinuturile Revelaţiei. Aici se găsesc provocările pe care poporul ales a trebuit să le înfrunte şi la care a dat un răspuns. Reflectând asupra acestei condiţii personale, omul biblic a descoperit că nu se poate înţelege decât ca "fiinţă în relaţie": cu sine, cu poporul, cu lumea şi cu Dumnezeu. Deschiderea aceasta spre mister, care îi venea din Revelaţie, în cele din urmă a fost pentru el un izvor de cunoaştere adevărată, care i-a îngăduit raţiunii sale să intre în spaţii infinite, primind posibilitatea unei înţelegeri până atunci neaşteptată.

Efortul căutării nu era scutit, pentru Autorul sacru, de truda care izvorăşte din lupta cu limitele raţiunii. Lucrul acesta se observă, de exemplu, în cuvintele prin care cartea Proverbelor denunţă oboseala datorată încercării de a înţelege planurile misterioase ale lui Dumnezeu (cf. 30,1-6). Totuşi, cu toată truda, cel credincios nu se descurajează. Puterea pentru a continua drumul lui spre adevăr îi vine din certitudinea că Dumnezeu l-a creat ca "cercetător" (cf. Qoh 1,13), a cărui misiune este de a nu lăsa nimic neexplorat în ciuda răzbunării continue a îndoielii. Punându-şi încrederea în Dumnezeu, el rămâne îndreptat, întotdeauna şi oriunde, spre ceea ce este frumos, bun şi adevărat.