23. Raportul creştinului cu filozofia, aşadar, cere un discernământ radical. În Noul Testament, mai ales în scrisorile sfântului Paul, un aspect iese la suprafaţă cu o mare claritate: opoziţia dintre "înţelepciunea lumii acesteia" şi aceea a lui Dumnezeu revelată în Isus Cristos. Profunzimea înţelepciunii revelate rupe cercul schemelor noastre obişnuite de gândire, care nu sunt deloc în stare să o exprime într-o manieră adecvată.

Începutul primei Scrisori către corinteni pune cu radicalitate dilema aceasta. Fiul lui Dumnezeu răstignit este evenimentul istoric de care se loveşte orice încercare a minţii de a construi în baza unor argumentări doar umane o justificare suficientă a sensului existenţei. Adevăratul punct de legătură, care provoacă orice filozofie, este moartea lui Isus Cristos pe cruce. De fapt, aici orice încercare de a reduce planul mântuitor al Tatălui la pura logică umană este destinată falimentului. "Unde-i înţeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cugetătorul acestei lumi? N-a dovedit oare Dumnezeu de nebunie înţelepciunea acestei lumi?" (1Cor 1,20), se întreabă cu emfază apostolul. Pentru ceea ce vrea să facă Dumnezeu nu este suficientă doar înţelepciunea omului priceput, dar se cere o trecere decisivă la acceptarea unei noutăţi radicale: "Dumnezeu a ales ceea ce era fără minte pe lume, ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi (...); ceea ce era de jos pe lume, şi dispreţuit, a ales Dumnezeu; cele ce nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt" (1Cor 1,27-28). Înţelepciunea omului refuză să vadă în propria slăbiciune supoziţia puterii sale; dar sfântul Paul nu ezită să afirme: "Când sunt slab, atunci sunt tare" (2Cor 12,10). Omul nu reuşeşte să înţeleagă cum poate moartea să fie izvor de viaţă şi de iubire, dar Dumnezeu a ales pentru a revela taina planului său de mântuire tocmai ceea ce raţiunea consideră "nebunie" şi "scandal". Vorbind limbajul filozofilor contemporani lui, Paul ajunge la culmea învăţăturii sale şi a paradoxului pe care vrea să-l exprime: "Dumnezeu a ales ceea ce în lume (...) nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt" (1Cor 1,28). Pentru a exprima natura gratuităţii iubirii revelate în crucea lui Cristos, apostolului nu-i este teamă să folosească limbajul cel mai radical pe care filozofii îl utilizau în reflecţiile lor despre Dumnezeu. Raţiunea nu poate goli taina iubirii pe care o reprezintă Crucea şi tot Crucea poate da raţiunii ultimul răspuns pe care ea îl caută. Nu înţelepciunea cuvintelor, dar Cuvântul Înţelepciunii este ceea ce sfântul Paul pune drept criteriu al adevărului şi, totodată, al mântuirii.

Aşadar, înţelepciunea Crucii depăşeşte orice limită culturală care s-ar voi să i se impună şi obligă la deschidere către universalitatea adevărului căreia i se face purtătoare. Ce provocare pentru raţiunea noastră şi ce avantaj poate trage din ea dacă i se încredinţează! Filozofia, care deja de una singură este în stare să recunoască autotranscendenţa neîntreruptă a omului spre adevăr, ajutată de credinţă se poate deschide spre acceptarea în "nebunia" Crucii a criticii spontane a tuturor celor care se amăgesc că posedă adevărul, încurcându-l în uscăciunile unuia dintre sistemele lor. Raportul credinţă şi filozofie află în predicarea lui Cristos răstignit şi înviat colţul de stâncă împotriva căruia poate să naufragieze, dar dincolo de care poate da în oceanul nemărginit al adevărului. Aici se vede clar graniţa dintre raţiune şi credinţă, dar devine la fel de clar şi spaţiul în care ambele se pot întâlni.