INTRODUCERE

          Noi situaţii culturale, noi câmpuri de evanghelizare

1.        "Procesul întâlnirii şi confruntării cu culturile este o experienţă pe care Biserica a trăit-o încă de la începuturile predicării evangheliei" (Fides et ratio, nr. 70). În realitate "este caracteristic persoanei umane să nu-şi poată atinge adevărata şi deplina realizare ca om decât prin cultură" (Gaudium et spes, nr. 53). Aşadar, vestea cea bună, care este evanghelia lui Cristos pentru fiecare om şi pentru omul în întregime, "în acelaşi timp fiu şi tată al culturii în care este cufundat" (Fides et ratio, nr. 71), îl atinge în propria lui cultură care-i pătrunde maniera sa de a trăi credinţa şi, la rândul său, este modelat progresiv de ea. "Astăzi, pe măsură ce evanghelia intră în contact cu arii culturale rămase până acum în afara mediului de răspândire a creştinismului, datorii noi apar în faţa înculturării" (Ibid., nr. 72). Şi, în acelaşi timp, culturile tradiţional creştine sau pătrunse de tradiţii religioase milenare sunt zdruncinate. De aceea, trebuie nu numai inserată credinţa în culturi, dar şi redată viaţa unei lumi descreştinate în care, adesea, singurele puncte creştine de referinţă sunt de ordin cultural. Acestea sunt astăzi, în pragul mileniului al treilea, noile situaţii culturale care se prezintă Bisericii ca tot atâtea câmpuri noi de evanghelizare.
          În faţa unor atari provocări ale "timpului nostru dramatic şi în acelaşi timp fascinant" (Redemptoris missio, nr. 38), Consiliul Pontifical pentru Cultură intenţionează să ofere un ansamblu de principii şi propuneri concrete, rod a numeroase schimburi reciproce, graţie mai ales unei cooperări rodnice cu episcopii, păstorii diecezelor şi colaboratorii lor în acest câmp apostolic, pentru o pastorală reînnoită a culturii ca loc de întâlnire privilegiat cu mesajul lui Cristos. De fapt, orice cultură "este un efort de reflecţie asupra misterului lumii şi în special al omului: este un mod de a da expresie dimensiunii transcendente a vieţii umane. Inima fiecărei culturi o constituie apropierea sa de cel mai mare dintre mistere: misterul lui Dumnezeu"¹. De aici, marea şi decisiva importanţă a unei pastorale a culturii: "O credinţă care nu devine cultură este o credinţă care nu este pe deplin primită, nu este în întregime gândită şi nu este trăită cu fidelitate" ²
          În felul acesta, Consiliul Pontifical pentru Cultură doreşte să onoreze cererea presantă care i-a fost adresată de către papa Ioan Paul al II-lea: "Dumneavoastră trebuie să ajutaţi ca întreaga Biserică să răspundă la aceste întrebări fundamentale pentru culturile actuale: cum este accesibil mesajul Bisericii noilor culturi, formelor actuale de înţelegere şi sensibilitate? Cum poate Biserica lui Cristos să se facă înţeleasă de spiritul modern, aşa de mândru de realizările sale, şi, în acelaşi timp, aşa de neliniştit pentru viitorul familiei umane?" ³