CONCLUZIE

          Pentru o pastorală a culturii reînnoită de puterea Duhului

39.        Cultura, înţeleasă după Conciliul Vatican II (Gaudium et spes, nr. 53-62) în sensul cel mai amplu, se prezintă pentru Biserică, acum în pragul celui de-al treilea mileniu, ca o dimensiune fundamentală a pastoralei şi "o autentică pastorală a culturii [este] decisivă pentru noua evanghelizare"³⁰. Foarte angajaţi pe căile unei evanghelizări care să atingă minţile şi inimile şi să transforme toate culturile, făcându-le rodnice, păstorii identifică, în lumina Duhului Sfânt, provocările provenind din partea culturilor indiferente, ba chiar ostile credinţei, ca şi datele culturale care constituie puncte de sprijin pentru vestirea evangheliei. "De fapt, evanghelia conduce cultura spre perfecţiunea sa, iar cultura autentică este deschisă evangheliei" ³¹.
          Numeroasele întâlniri cu episcopii şi oamenii de cultură din diferite medii - ştiinţific, tehnologic, educaţional, artistic -, au scos în evidenţă ceea ce este în joc într-o pastorală de acest fel, propunerile şi exigenţele sale, obstacolele şi punctele sale de ancoraj, obiectivele primare şi mijloacele sale privilegiate. Imensitatea unui atare câmp de apostolat, în acest "foarte vast areopag" (Redemptoris missio, nr. 37) în diversitatea şi complexitatea ariilor culturale, recere o cooperare la toate nivelurile: de la parohie la conferinţa episcopală, de la o regiune la un continent. În ceea ce-l priveşte, Consiliul Pontifical pentru Cultură se străduieşte, în cadrul misiunii sale³², să favorizeze o asemenea cooperare şi să promoveze schimburi stimulatorii şi iniţiative oportune, în special în colaborare cu dicasteriile Sfântului Scaun, conferinţele episcopale, organizaţiile internaţionale catolice, universitare, istorice, filozofice, teologice, ştiinţifice, artistice, intelectuale, ca şi cu academiile pontificale ³³ şi centrele culturale catolice ³⁴.
          "Aşadar, mergeţi, învăţaţi toate naţiunile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit" (Mt 28,19-20). Pe calea arătată de Domnul, pastorala culturii, strâns legată de mărturia de credinţă, personală şi comunitară a creştinilor, este parte din acea misiune care constă în anunţarea veştii bune a evangheliei la toţi oamenii din toate timpurile, ca mijloc privilegiat pentru evanghelizarea culturilor şi înculturarea credinţei. "Aceasta este o exigenţă care... a marcat întreg drumul istoric [al Bisericii], dar astăzi este foarte acută şi urgentă... şi recere timp îndelungat... Şi, prin urmare, un proces profund şi global... Dar este şi un proces dificil" (Redemptoris missio, nr. 52). În ajunul celui de-al treilea mileniu, oare cine nu observă importanţa capitală a toate acestea pentru viitorul Bisericii şi al lumii? Vestirea evangheliei lui Cristos ne solicită să formăm comunităţi vii de credinţă, inserate profund în diversele culturi şi purtătoare de speranţă, pentru a promova o cultură a adevărului şi iubirii în care fiecare persoană să poată răspunde pe deplin vocaţiei sale de fiu al lui Dumnezeu "la măsura staturii împlinite a lui Cristos" (Ef 4,13). Pastorala culturii este de maximă urgenţă; misiune uriaşă, modalităţi multiple, posibilităţi imense, în pragul noului mileniu, la două mii de ani de la venirea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi fiul Mariei, al cărui mesaj de iubire şi de adevăr mulţumeşte, dincolo de orice aşteptare, necesitatea cea mai importantă a oricărei culturi umane. "Credinţa în Cristos dă culturilor o dimensiune nouă, cea a speranţei împărăţiei lui Dumnezeu. Creştinii au vocaţia de a insera în centrul culturilor această speranţă a unui pământ nou şi unor ceruri noi... Foarte departe de a le ameninţa ori sărăci, evanghelia le aduce cea mai mare bucurie şi frumuseţe, libertate şi semnificaţie, adevăr şi bunătate" ³⁵.
          În concluzie, pastorala culturii, în multiplele ei expresii, nu are alt scop decât de a ajuta întreaga Biserică la realizarea misiunii sale de vestire a evangheliei. În pragul noului mileniu, cu toată puterea cuvântului lui Dumnezeu, "sursă de inspiraţie pentru întreaga existenţă creştină" (Tertio millennio adveniente, nr. 36), ea îl ajută pe om să depăşească drama umanismului ateu şi să creeze un "nou umanism" (Gaudium et spes, nr. 55) capabil să facă să apară, peste tot în lume, culturi transformate de prodigioasa noutate a lui Cristos care "s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu"³⁶, să se reînnoiască după chipul Creatorului său (cf. Col 3,10) şi, "la măsura creşterii sale de om nou" (cf. Ef 4,24), să reînnoiască toate culturile cu puterea creatoare a Duhului Sfânt, izvor inepuizabil de frumuseţe, de iubire şi de adevăr.

Citta del Vaticano, 23 mai 1999, solemnitatea Rusaliilor
cardinalul Paul Poupard,
preşedinte Bernard Ardura,
secretar O. Praem.