|
Vestea
cea bună a evangheliei pentru culturi
3. Pentru
a se revela, a intra în dialog cu oamenii şi a-i chema la
mântuire, Dumnezeu şi-a ales, din bogatul evantai de culturi
milenare născute din geniul uman, un popor căruia i-a pătruns,
purificat şi făcut rodnică cultura originară. Istoria
alianţei este cea a apariţiei unei culturi inspirată de Dumnezeu
însuşi poporului său. Sfânta Scriptură este
instrumentul voit şi folosit de Dumnezeu pentru a se revela, ceea ce o
înalţă pe un plan supracultural. "Pentru alcătuirea
cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei
lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor
proprii" (Dei Verbum, nr. 11). În Sfânta Scriptură,
cuvântul lui Dumnezeu care constituie înculturarea originară a
credinţei în Dumnezeul lui Avram, Dumnezeul lui Isus Cristos,
"cuvintele lui Dumnezeu..., exprimate în limbi omeneşti, au
devenit asemenea limbajului oamenilor" (Ibid., nr. 13). Mesajul
revelaţiei, înscris în istoria sacră, se prezintă
totdeauna îmbrăcat într-un înveliş cultural de care
nu se poate separa, pentru că îi este parte integrantă. Biblia,
cuvântul lui Dumnezeu exprimat în limbajul oamenilor, constituie
prototipul întâlnirii rodnice dintre cuvântul lui Dumnezeu
şi cultură.
În
această privinţă, vocaţia lui Avram este
semnificativă: "Ieşi din ţara ta, din patria ta şi din
casa tatălui tău" (Gen 12,1). "Avram, datorită
credinţei a ascultat chemarea să plece spre ţinutul pe care avea
să-l ia în moştenire şi a plecat fără să
ştie încotro se duce. Datorită credinţei a venit să
locuiască în Ţara Făgăduită ca într-o
ţară străină, a locuit în corturi... Căci
aştepta cetatea cu temelii, al cărei arhitect şi ziditor este
Dumnezeu" (Evr 11,8-10). Istoria poporului lui Dumnezeu începe
printr-o adeziune de credinţă, care înseamnă şi o
ruptură culturală, pentru a culmina în crucea lui Cristos,
ruptură, dacă despre aceasta este vorba, înălţare de
pe pământ, dar şi centru de atracţie care orientează
istoria lumii spre Cristos şi-i adună în unitate pe fiii
risipiţi ai lui Dumnezeu: "Când voi fi înălţat
de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In
12,31).
Ruptura
culturală prin care se inaugurează vocaţia lui Avram,
"Părintele celor care cred", exprimă ceea ce se
întâmplă în intimul inimii omului, atunci când
Dumnezeu pătrunde vijelios în existenţa sa, pentru a se revela
şi a trezi angajarea întregii sale fiinţe. Avram este
dezrădăcinat spiritualiceşte şi din punct de vedere
cultural pentru a fi, prin credinţă, plantat de Dumnezeu în
Ţara Promisă. Ba mai mult, această ruptură subliniază
diferenţa fundamentală de natură dintre credinţă
şi cultură. Contrar idolilor care sunt produsul unei culturi,
Dumnezeul lui Avram este acel total altcineva. Prin revelaţie el
intră în viaţa lui Avram. Timpul ciclic al religiilor vechi
este depăşit: cu Avram şi poporul evreu, începe un timp
nou, care devine istoria oamenilor în drum spre Dumnezeu. Nu poporul este
cel care-şi făureşte un dumnezeu, ci Dumnezeu este acela care
dă naştere poporului său, ca popor al lui Dumnezeu.
De aceea, cultura
biblică ocupă un loc unic. Este cultura poporului lui Dumnezeu,
în centrul căreia s-a întrupat. Promisiunea făcută
lui Avram culminează prin glorificarea lui Cristos răstignit.
Tatăl celor credincioşi, care tinde spre îndeplinirea
promisiunii, anunţă jertfa fiului lui Dumnezeu pe lemnul crucii.
În Cristos, venit să recapituleze ansamblul creaţiei, iubirea
lui Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii să
împărtăşească condiţia de fii. Dumnezeu, acel
total Altcineva, se manifestă în Isus, totul nostru: "Cuvântul
Tatălui veşnic, luând trupul slăbiciunii omeneşti,
s-a făcut asemenea oamenilor" (Dei Verbum, nr. 13). Deci
credinţa are puterea de a atinge inima oricărei culturi, pentru a o
purifica, a o face rodnică, a o îmbogăţi şi a-i da
modul de a se exprima în măsura fără de măsură a
iubirii lui Cristos. Astfel, faptul de a primi mesajul lui Cristos dă
viaţă unei culturi ale cărei două componente fundamentale
sunt, dintr-un motiv cu totul nou, persoana şi iubirea. Iubirea
răscumpărătoare a lui Cristos dezvăluie, dincolo de
limitele naturale ale persoanei, valoarea lor profundă, care se
manifestă sub acţiunea harului, dar al lui Dumnezeu. Cristos este
izvorul acestei civilizaţii a iubirii, spre care oamenii sunt
înclinaţi nostalgic, urmare a căderii în păcatul
originar din grădina Edenului, şi pe care Ioan Paul al II-lea, pe
urmele lui Paul al VI-lea, ne invită mereu să o realizăm concret
cu toţi oamenii de bunăvoinţă. De fapt, legătura
fundamentală a evangheliei, adică a lui Cristos şi a Bisericii,
cu omul în umanitatea sa este creatoare de cultură în
însăşi temelia ei. Trăind evanghelia - cele două
milenii de istorie sunt mărturie în acest sens - Biserica face
lumină asupra sensului şi valorii vieţii, lărgeşte
orizonturile raţiunii şi întăreşte bazele moralei umane.
Credinţa creştină, autentic trăită, descoperă
în toată profunzimea sa demnitatea persoanei şi sublimitatea
vocaţiei sale (Redemptor hominis, nr. 10). Încă de la origini,
creştinismul se distinge prin înţelegerea credinţei
şi îndrăzneala raţiunii. Acest lucru este atestat de
pionierii credinţei cum ar fi: sfântul Iustin şi sfântul
Clement Alexandrinul, Origene şi părinţii capadocieni.
Această întâlnire rodnică a evangheliei cu filozofiile, până
în epoca noastră contemporană, este amintită de papa Ioan
Paul al II-lea în enciclica sa Fides et ratio (cf. nr. 36-48). "De
fapt întâlnirea credinţei cu diferite culturi a dat
naştere unei realităţi noi" (Ibid., nr. 70), în felul
acesta, ea crează o cultură originală, în contextele cele
mai diferite.
|