O pastorală a culturii

6.        Spre slujirea anunţului veştii bune şi deci a destinului omului în planul lui Dumnezeu, pastorala culturii derivă din însăşi misiunea Bisericii în lumea de astăzi, în perceperea reînnoită a exigenţelor sale, exprimată de Conciliul Vatican II şi de sinoadele episcopilor. Conştientizarea dimensiunii culturale a existenţei umane trezeşte o atenţie specială faţă de acest nou câmp al pastoralei. Ancorată în antropologia şi etica creştină, această pastorală animă un proiect cultural creştin care dă posibilitatea lui Cristos, Răscumpărătorul omului, centrul cosmosului şi al istoriei (cf. Redemptor hominis, nr. 1), să reînnoiască întreaga viaţă a oamenilor, deschizând "puterii sale mântuitoare... domenii întinse de cultură"¹¹. Practic, în acest domeniu, căile sunt infinite, întrucât pastorala culturii se aplică la situaţii concrete pentru a le deschide spre mesajul universal al evangheliei.
          Spre slujirea evanghelizării, care constituie misiunea esenţială a Bisericii, harul său şi vocaţia sa proprie ca şi identitatea sa cea mai profundă (cf. Evangelii nuntiandi, nr. 14), pastorala, în căutarea "modalităţilor cele mai potrivite şi mai eficace pentru comunicarea mesajului evanghelic oamenilor din timpul nostru" (Ibid., nr. 40), uneşte mijloace complementare: "Evanghelizarea... este un proces complex şi cu elemente diferite: reînnoirea umanităţii, mărturia, vestirea explicită, adeziunea inimii, intrarea în comunitate, primirea semnelor, iniţiative de apostolat. Aceste elemente pot apărea contrastante şi chiar excluzându-se între ele. Însă, în realitate, sunt complementare şi se îmbogăţesc reciproc. Trebuie privit totdeauna la fiecare dintre ele integrându-l pe fiecare cu celelalte" (Ibid., nr. 24).
          O evanghelizare înculturată, graţie unei pastorale înculturate concentrate, permite comunităţii să primească, să celebreze, să trăiască şi să-şi exprime credinţa în propria sa cultură, în "compatibilitate cu evanghelia şi comuniunea cu Biserica universală" (Redemptoris missio, nr. 54). Ea exprimă în acelaşi timp caracterul absolut nou al revelaţiei în Isus Cristos şi exigenţa de convertire care izvorăşte din întâlnirea cu unicul Mântuitor: "Iată, toate le fac noi" (Ap 21,5).
          Aceasta arată importanţa misiunii proprii teologilor şi păstorilor în ceea ce priveşte înţelegerea fidelă a credinţei şi discernământul pastoral. Simpatia cu care ei trebuie să se apropie de culturi, "recurgând la conceptele şi limbile diferitelor popoare" (Gaudium et spes, nr. 44) pentru a exprima mesajul lui Cristos, nu poate renunţa la un discernământ angajant, în faţa marilor şi gravelor probleme care ies la iveală dintr-o analiză obiectivă a fenomenelor culturale contemporane, a căror pondere nu poate fi ignorată de păstori, din moment ce este vorba despre convertirea persoanelor şi, prin ele, a culturilor, încreştinarea etos-ului popoarelor (cf. Evangelii nuntiandi, nr. 20).