Familia şi educaţia

14.        "Aşadar, familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în momentul în care are loc pactul căsătoriei, care deschide soţilor o comuniune perenă de iubire şi de viaţă şi se completează pe deplin şi în mod specific prin naşterea copiilor: comuniunea soţilor dă început comunităţii familiale" (Scrisoare către familii, 1994, nr. 7).
          Leagăn al vieţii şi al iubirii, familia este şi izvor de cultură. Ea primeşte viaţa şi este acea şcoală de umanitate unde viitorii soţi învaţă cel mai bine să devină părinţi responsabili. Procesul de creştere care se asigură într-o comunitate de viaţă şi de iubire depăşeşte în anumite civilizaţii nucleul familial, pentru a constitui, de exemplu, marea familie africană. Şi chiar atunci când mizeria materială, culturală şi morală atacă însăşi instituţia căsătoriei şi ameninţă epuizarea izvoarelor vieţii, familia rămâne cu toate acestea locul privilegiat de formare a persoanei şi societăţii. Experienţa o demonstrează: ansamblul civilizaţiilor şi coeziunea popoarelor depind, mai ales, de calitatea umană a familiilor, în special de prezenţa complementară a celor doi soţi cu rolul lor respectiv de tată şi de mamă în educarea copiilor. Într-o societate în care creşte numărul celor fără de familie, educaţia devine mai dificilă, ca şi transmiterea unei culturi populare modelată de evanghelie.
          Situaţiile personale dureroase merită înţelegere, dragoste şi solidaritate, dar în nici un caz ceea ce este un faliment tragic al familiei nu poate fi prezentat ca un nou model de viaţă socială. Campaniile de opinie şi politicile antifamiliale sau antinataliste sunt tot atâtea tentative de modificare a însuşi conceptului de "familie", până în a-l dezgoli de substanţa sa. În acest context, formarea unei comunităţi de viaţă şi de iubire, care să-i unească pe soţi asociindu-i Creatorului, constituie cel mai bun aport cultural pe care familiile creştine îl pot da societăţii.