|
Artele şi timpul liber
17. Într-o
cultură marcată de primatul averii, al obsesiei satisfacţiei
imediate, al atractivităţii câştigului, al
căutării profitului, este surprinzător să constatăm nu
numai permanenţa, dar şi dezvoltarea unui anumit interes pentru
frumos. Formele pe care le ia aceste interese par să exprime aspiraţia
care rămâne, şi chiar se întăreşte, spre
"altceva" care încântă existenţa şi,
poate, şi o deschide şi o conduce dincolo de ea
însăşi. Biserica a intuit aceasta încă de la
originile sale, şi secolele de artă creştină ne oferă
o magnifică ilustrare în acest sens: opera autentică de
artă este potenţial o poartă de intrare pentru experienţa
religioasă. Recunoaşterea importanţei artei pentru
înculturarea evangheliei echivalează cu recunoaşterea că
geniul şi sensibilitatea omului sunt inerente adevărului şi
frumuseţii misterului divin. Biserica manifestă un respect profund
faţă de toţi artiştii, făcând abstracţie de
convingerile religioase, deoarece opera de artă poartă în ea o
cvasiamprentă a invizibilului, deşi, ca orice altă activitate
umană, arta nu are în ea însăşi scopul său
absolut: ea este îndreptată spre persoana umană.
Artiştii
creştini reprezintă pentru Biserică un potenţial
extraordinar pentru cizelarea de noi formule şi elaborarea de noi
simboluri sau metafore, în exprimarea geniului liturgic dotat cu o
puternică forţă creatoare, înrădăcinată de
secole în profunzimile imaginarului catolic, cu capacitatea sa de
exprimare a omniprezenţei harului. În diferite continente nu lipsesc
artişti a căror autentică inspiraţie creştină
poate atrage credincioşi din orice religie, ca şi necredincioşi,
graţie influenţei frumosului şi adevărului. Prin
artiştii creştini, evanghelia, izvor fecund de inspiraţie,
ajunge la multe persoane fără contacte cu mesajul lui Cristos.
În
acelaşi timp, patrimoniul cultural al Bisericii dă mărturie
despre o rodnică simbioză a culturii şi credinţei. Ea
constituie o resursă permanentă pentru o educaţie culturală
şi catehetică, ce uneşte adevărul credinţei cu
frumuseţea autentică a artei (cf. Sacrosanctum Concilium, nr.
122-127). Roade ale unei comunităţi creştine care a trăit
şi trăieşte intens propria credinţă în
speranţă şi în dragoste, aceste bunuri cultuale şi
culturale ale Bisericii pot inspira existenţa umană şi
creştină în zorii celui de-al treilea mileniu.
|