|
Sectele şi noile mişcări religioase
20
24. Societatea
în sânul căreia iese la iveală, sub formele cele mai
variate, o nouă căutare de spiritualitate, poate mai mult decât
de religie, nu poate să nu-şi amintească una dintre tribunele
Sfântului Paul, Areopagul din Atena (cf. Fap 17,22-31). Dorinţa de a
regăsi o dimensiune spirituală care să fie şi izvor de sens
pentru viaţă, ca şi dorinţa profundă de reconstituire
a unui ansamblu de relaţii afective şi sociale, adesea rănite de
instabilitatea crescândă a instituţiei familiale, se
exprimă, cel puţin în anumite ţări, printr-un nou
revival în sânul creştinismului, dar şi în
structuri mai mult sau mai puţin sincretiste orientate spre o anumită
uniune globală dincolo de orice religie particulară.
Sub denumirea
polisemantică de secte, pot fi clasificate numeroase grupuri foarte
diferite, unele de inspiraţie gnostică sau ezoterică, altele cu
aspect creştin, altele chiar, în anumite cazuri, ostile lui Cristos
şi Bisericii. Succesul lor se datorează adesea aspiraţiilor
nesatisfăcute. Mulţi dintre contemporanii noştri găsesc
în ele un loc de apartenenţă şi comunicare, de
afecţiune şi fraternitate, ba chiar şi o aparenţă de
protecţie şi siguranţă. Acest sentiment depinde, în
mare parte, de soluţiile aparent luminoase - cum ar fi Gospel of success
-, dar în realitate iluzorii, pe care sectele par să le dea
problemelor cele mai complexe, ca şi de o teologie pragmatică adesea
bazată pe exaltarea eului atât de prost tratat de societate. Adesea,
sectele se dezvoltă graţie pretinselor lor răspunsuri la nevoile
persoanelor în căutare de vindecare, de fii, de succes economic.
Aceleaşi afirmaţii sunt valabile şi pentru religiile ezoterice,
ale căror succese se afirmă graţie ignoranţei şi credulităţii
creştinilor puţin sau rău instruiţi. În multe
ţări, unii loviţi de viaţă, refuzaţi,
trăiesc experienţa dureroasă a excluderii, mai ales în
anonimatul caracteristic culturii urbane, şi sunt gata să accepte
orice, numai să beneficieze de o viziune spirituală, care să le
restituie armonia pierdută şi să le permită să
trăiască o senzaţie de vindecare fizică şi
spirituală. Aceasta arată complexitatea şi caracterul
transversal al fenomenului sectelor, care uneşte dezgustul
existenţial cu refuzul dimensiunii instituţionale a religiilor
şi se manifestă sub forme şi expresii religioase eterogene.
Dar proliferarea
sectelor este şi o reacţie la cultura secularismului şi o
consecinţă a revoluţiilor sociale şi culturale care au
condus la pierderea rădăcinilor religioase tradiţionale. A
ajunge la aceste persoane abordate de secte sau care riscă acest pericol,
pentru a-l vesti pe Isus Cristos care vorbeşte inimii lor, este una din
provocările pe care Biserica are datoria de a o accepta.
Într-adevăr,
de la un continent la altul, asistăm la apariţia "unei noi epoci
a istoriei", aşa cum afirmase deja Conciliul Vatican II. Această
conştientizare recere o nouă pastorală a culturii care-şi
asumă responsabilitatea acestor noi provocări, în convingerea
care l-a determinat pe Ioan Paul al II-lea să creeze Consiliul Pontifical
pentru Cultură: "De aici importanţa pentru Biserică, care
este responsabilă de aceasta, a unei acţiuni pastorale atente, care
priveşte departe, referitor la cultură, în special la aceea
care este numită cultura vie, adică ansamblul de principii şi de
valori care constituie etosul unui popor" (Scrisoarea autografă, op.
cit.).
|