"Locuri obişnuite" ale experimentării credinţei, pietatea populară, parohia

27.        Încetul cu încetul, generaţie după generaţie, în ţările creştine au fost elaborate o serie întreagă de modalităţi de a înţelege şi trăi credinţa care, cu timpul, au sfârşit prin a pătrunde existenţa şi convieţuirea umană: sărbători locale, tradiţii familiale, diferite celebrări, pelerinaje etc. În felul acesta, s-a format o cultură la care toţi sunt părtaşi şi în care credinţa intră ca un element constitutiv, ba chiar integrator. Acest tip de cultură se prezintă foarte ameninţat de secularism. Este importantă încurajarea eforturilor adevărate pentru a renaşte aceste tradiţii, pentru a nu deveni apanajul folcloriştilor sau ale politicilor ale căror scopuri sunt uneori străine, dacă nu chiar contrare credinţei; dar în aceasta să fie angajaţi şi responsabilii pastoralei, comunităţile creştine şi teologii calificaţi.
          Pentru a ajunge la inima oamenilor, vestirea evangheliei la tineri şi adulţi precum şi celebrarea mântuirii în liturgie recer nu numai o cunoaştere profundă şi o experienţă de credinţă, dar şi de cultură a unui ambient dat. Atunci când un popor îşi iubeşte cultura proprie, pătrunsă de creştinism ca element caracteristic al vieţii sale, tocmai în această cultură trăieşte şi-şi profesează credinţa sa. Episcopii, preoţii, călugării, călugăriţele şi laicii au datoria de a-şi dezvolta sensibilitatea lor faţă de această cultură, pentru a o apăra atunci când trebuie şi a o promova în lumina valorilor evanghelice, mai ales în cazul în care această cultură este minoritară. Această atenţie poate oferi celor mai defavorizaţi, în marea lor diversitate, accesul la credinţă şi să dea naştere unei mai bune calităţi a vieţii creştine în Biserică. Persoane cu o credinţă profundă, cu o educaţie şi o cultură bine integrate, sunt martori vii, datorită cărora mulţi pot regăsi rădăcinile credinţei culturii lor.