I. CREDINŢĂ ŞI CULTURĂ: LINII DE ORIENTARE

2.        Mesagera lui Cristos, Răscumpărătorul omului, Biserica are o nouă conştiinţă în timpul nostru despre dimensiunea culturală a persoanei şi a comunităţilor umane. Conciliul Vatican II - în special constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană şi decretul despre activitatea misionară a Bisericii -, sinoadele episcopilor privind evanghelizarea în lumea modernă şi cateheza din timpul nostru, rezumate de exortaţiile apostolice Evangelii nuntiandi ale lui Paul al VI-lea şi Catechesi tradendae a lui Ioan Paul al II-lea, propun, în această privinţă, o învăţătură bogată, detaliată de diferite adunări speciale - în fiecare continent - de sinodul episcopilor şi de exortaţiile apostolice postsinodale ale Sfântului Părinte. Înculturarea credinţei a constituit tema unei reflecţii aprofundate din partea Comisiei Pontificale Biblice ⁴ şi a Comisiei Teologice Internaţionale ⁵. Sinodul extraordinar din anul 1985 cu ocazia celui de-al douăzecilea aniversar de la încheierea Conciliului Vatican II, reluat de Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris missio, o prezintă ca "intima transformare a autenticelor valori culturale prin integrarea în creştinism şi înrădăcinarea creştinismului în diferitele culturi" (nr. 52). Papa Ioan Paul al II-lea, în numeroase intervenţii din timpul călătoriilor sale apostolice, ca şi conferinţele generale ale episcopatului latino-american de la Puebla şi Santo Domingo ⁶, au actualizat şi detaliat această nouă dimensiune pastorală a Bisericii din timpul nostru, pentru a-i uni pe oameni în cultura lor.
          Examinarea atentă a diferitelor domenii culturale propuse în acest document arată amploarea a ceea ce reprezintă cultura, manieră specială prin care indivizii şi popoarele cultivă relaţia lor cu natura şi cu fraţii lor, cu ei înşişi şi cu Dumnezeu, pentru a ajunge la o existenţă pe deplin umană (cf. Gaudium et spes, nr. 53). Nu există cultură decât cea a omului, prin om şi pentru om. Ea este întreaga activitate a omului, inteligenţa şi afectivitatea sa, căutarea sa de sens, obiceiurile şi referinţele sale etice. Cultura este aşa de înnăscută omului încât natura sa nu-şi are firescul ei decât atunci când se realizează în cultura sa. Misiunea esenţială a unei pastorale a culturii este cea de a restitui omul în plinătatea sa de creatură "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (Gen 1,26), îndepărtându-l de la tentaţia antropocentrică de a se considera independent de Creator. De aceea - şi această remarcă este de o importanţă primordială pentru o pastorală a culturii - "nu se poate nega faptul că omul aparţine totdeauna unei anumite culturi, dar totuşi nu se poate nega realitatea că omul nu se epuizează în această cultură. De altfel, însuşi progresul culturilor demonstrează că în om există ceva care transcende culturile. Acest 'ceva' este tocmai natura omului: tocmai această natură este măsura culturii şi condiţia ca omul să nu fie prizonierul nici uneia din culturile sale, ci să-şi afirme demnitatea personală prin trăirea conform adevărului profund al fiinţei sale" (Veritatis splendor, nr. 53).
          Cultura, în raportul său esenţial cu adevărul şi binele, nu poate izvorî numai din sursa experienţei necesităţilor, a centrelor de interese sau a exigenţelor elementare. "Dimensiunea primară şi fundamentală a culturii - aşa cum sublinia Ioan Paul al II-lea la UNESCO -, este moralitatea sănătoasă: cultura morală"⁷. Culturile, "când sunt adânc înrădăcinate în uman, poartă în ele mărturia deschiderii tipice a omului spre universal şi transcendenţă" (Fides et ratio, nr. 70). Semnate, în însăşi tensiunea spre realizarea lor, de dinamicile oamenilor şi de istoria lor (cf. Ibid., nr. 71), culturile le împărtăşesc şi păcatul, şi, prin urmare, recer discernământul necesar al creştinilor. Când Cuvântul lui Dumnezeu, prin Întrupare, ia natura umană în dimensiunea ei istorică şi concretă, în afară de păcat (Evr 4,15), o purifică şi o conduce spre plinătatea ei prin Duhul Sfânt. Revelându-se, Dumnezeu îşi deschide inima oamenilor, "prin evenimente şi cuvinte intim unite între ele" şi le descoperă în limbaj omenesc misterele iubirii sale, "pentru a-i invita şi admite la comuniunea cu sine" (Dei Verbum, nr. 2).