Noi areopaguri şi câmpuri culturale tradiţionale

Ecologia, ştiinţa, filozofia, bioetica

11.        O nouă conştientizare este gata să se afirme o dată cu dezvoltarea ecologiei. Nu este o noutate pentru Biserică: lumina credinţei luminează sensul creaţiei şi raporturile dintre om şi natură. Sfântul Francisc de Assisi şi sfântul Filip Neri sunt martori-simbol ai respectului faţă de natură, respect înscris în viziunea creştină a lumii create. Acest respect îşi are originea din faptul că natura nu este proprietatea omului; ea îi aparţine lui Dumnezeu, Creatorul său, care i-a încredinţat-o s-o stăpânească (Gen 1,28), să o respecte şi aici să-şi găsească întreţinerea sa legitimă (cf. Centesimus annus, nr. 38-39).
          Răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice adesea îl conduce pe om să se plaseze în imensitatea cosmosului şi să se extazieze în faţa propriilor capacităţi şi în faţa universului, fără a se gândi câtuşi de puţin că Dumnezeu îi este autorul. Aşadar, iată provocarea pentru pastorala culturii: să-l conducă pe om spre transcendenţă, să-l înveţe să reparcurgă drumul care porneşte de la experienţa sa intelectuală şi umană, pentru a ajunge la cunoaşterea Creatorului, folosind cu înţelepciune cele mai bune cuceriri ale ştiinţelor moderne, în lumina raţiunii drepte. Chiar dacă ştiinţa, graţie prestigiului său, influenţează puternic cultura contemporană, nu poate totuşi culege ceea ce constituie în esenţa sa experienţa umană, nici realitatea cea mai intrinsecă a lucrurilor. O cultură coerentă, bazată pe transcendenţa şi superioritatea spiritului faţă de materie, recere o înţelepciune în care învăţătura ştiinţifică se exprimă printr-un orizont luminat de reflecţia metafizică. Pe planul cunoaşterii, credinţa şi ştiinţa nu sunt suprapuse şi nu trebuie să confundăm principiile metodologice, ci să le distingem pentru a uni şi regăsi, dincolo de dispersia sensului în câmpurile divizate ale ştiinţei, această sinteză armonioasă şi sensul unificator al totalităţii care caracterizează o cultură pe deplin umană. În cultura noastră dezagregată, căreia îi este greu să integreze cumulul uriaş de cunoştinţe, descoperirile minunate ale ştiinţei şi aportul considerabil al tehnicilor moderne, pastorala culturii recere, ca un "datum de facto", o reflecţie filozofică care să se străduiască să organizeze şi să structureze ştiinţa în ansamblul ei şi, în felul acesta, să afirme atitudinea faţă de adevărul raţiunii şi funcţia ei conducătoare în sânul culturii.
          "Caracterul fragmentar al cunoaşterii, întrucât comportă o apropiere parţială faţă de adevăr cu consecinţa sa logică în fragmentarea sensului, împiedică unitatea interioară a omului contemporan. Cum ar putea Biserica să nu se îngrijoreze de aşa ceva? Această misiune sapienţială derivă pentru păstorii ei direct din evanghelie şi ei nu se pot sustrage datoriei de a o pune în practică" (Fides et ratio, nr. 85).