Artele şi timpul liber

17.        Într-o cultură marcată de primatul averii, al obsesiei satisfacţiei imediate, al atractivităţii câştigului, al căutării profitului, este surprinzător să constatăm nu numai permanenţa, dar şi dezvoltarea unui anumit interes pentru frumos. Formele pe care le ia aceste interese par să exprime aspiraţia care rămâne, şi chiar se întăreşte, spre "altceva" care încântă existenţa şi, poate, şi o deschide şi o conduce dincolo de ea însăşi. Biserica a intuit aceasta încă de la originile sale, şi secolele de artă creştină ne oferă o magnifică ilustrare în acest sens: opera autentică de artă este potenţial o poartă de intrare pentru experienţa religioasă. Recunoaşterea importanţei artei pentru înculturarea evangheliei echivalează cu recunoaşterea că geniul şi sensibilitatea omului sunt inerente adevărului şi frumuseţii misterului divin. Biserica manifestă un respect profund faţă de toţi artiştii, făcând abstracţie de convingerile religioase, deoarece opera de artă poartă în ea o cvasiamprentă a invizibilului, deşi, ca orice altă activitate umană, arta nu are în ea însăşi scopul său absolut: ea este îndreptată spre persoana umană.
          Artiştii creştini reprezintă pentru Biserică un potenţial extraordinar pentru cizelarea de noi formule şi elaborarea de noi simboluri sau metafore, în exprimarea geniului liturgic dotat cu o puternică forţă creatoare, înrădăcinată de secole în profunzimile imaginarului catolic, cu capacitatea sa de exprimare a omniprezenţei harului. În diferite continente nu lipsesc artişti a căror autentică inspiraţie creştină poate atrage credincioşi din orice religie, ca şi necredincioşi, graţie influenţei frumosului şi adevărului. Prin artiştii creştini, evanghelia, izvor fecund de inspiraţie, ajunge la multe persoane fără contacte cu mesajul lui Cristos.
          În acelaşi timp, patrimoniul cultural al Bisericii dă mărturie despre o rodnică simbioză a culturii şi credinţei. Ea constituie o resursă permanentă pentru o educaţie culturală şi catehetică, ce uneşte adevărul credinţei cu frumuseţea autentică a artei (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 122-127). Roade ale unei comunităţi creştine care a trăit şi trăieşte intens propria credinţă în speranţă şi în dragoste, aceste bunuri cultuale şi culturale ale Bisericii pot inspira existenţa umană şi creştină în zorii celui de-al treilea mileniu.