28.        De asemenea, religia este şi amintire şi tradiţie, iar pietatea populară rămâne una din principalele expresii ale unei adevărate înculturări ale credinţei, deoarece în ea se armonizează credinţa şi liturgia, sentimentul şi artele, în timp ce se afirmă conştiinţa propriei identităţi în tradiţiile locale. Astfel, "America, care din punct de vedere istoric a fost şi este creuzetul popoarelor, a recunoscut pe chipul metis al Fecioarei din Tepeyac, 'în santa Maria di Guadalupe, un mare exemplu de evanghelizare perfect înculturată'" (Ecclesia in America, nr. 11). Pietatea populară atestă osmoza realizată între dinamismul inovator al mesajului evanghelic şi componentele cele mai diferite ale unei culturi. Este locul privilegiat de întâlnire al oamenilor cu Cristos cel viu. Un continuu discernământ pastoral va şti să descopere aici valorile spirituale autentice pentru a le conduce la desăvârşirea lor în Cristos, "pentru ca această religiozitate să poată conduce spre o angajare sinceră de convertire şi spre o experienţă concretă de dragoste" (cf. Ibid., nr. 16). Pietatea populară permite unui popor să-şi exprime credinţa sa, raporturile sale cu Dumnezeu şi providenţa lui, cu Fecioara şi sfinţii, cu aproapele, cu cei răposaţi, cu creaţia, şi întăreşte apartenenţa sa la Biserică. Faptul de a purifica şi catehiza expresiile pietăţii populare, poate deveni, în unele regiuni, un element hotărâtor pentru o evanghelizare în profunzime, poate menţine şi dezvolta o adevărată conştiinţă comunitară în împărtăşirea uneia şi aceleaşi credinţe, mai ales prin manifestările religioase ale poporului lui Dumnezeu, cum ar fi marile celebrări festive (cf. Lumen gentium, nr. 67). Prin aceste umile mijloace la îndemâna tuturor, credincioşii îşi exprimă credinţa, îşi întăresc speranţa şi-şi manifestă dragostea lor. În multe ţări, un simţământ profund al sacrului dă culoare existenţei în ansamblul ei precum şi vieţii zilnice. O pastorală adecvată ştie să promoveze şi să valorifice locurile sfinte, sanctuarele şi pelerinajele, vigiliile liturgice şi adoraţiile, ca şi sacramentaliile, timpurile sfinte liturgice şi comemorările. Unele dieceze şi centre de pastorală universitară organizează, cel puţin o dată pe an, o zi de pelerinaj pe jos spre un loc sfânt, imitându-i pe evreii care, apropiindu-se de Ierusalim, se bucurau cântând psalmii treptelor.
          Prin natura sa, pietatea populară recere expresii artistice. Responsabilii cu pastorala vor încuraja creaţia în toate domeniile: rituri, muzică, arte decorative, cântări etc. şi vor veghea la buna sa calitate culturală şi religioasă.
          Parohia, "Biserica aşezată printre casele oamenilor" (Christifideles laici, nr. 27), este una dintre cuceririle principale ale istoriei creştinismului şi rămâne, pentru marea majoritate a credincioşilor, locul privilegiat al experienţei comune de credinţă. Vitalitatea comunităţii creştine, unită prin aceeaşi credinţă, reunită pentru celebrarea Euharistiei, dă mărturie despre credinţa trăită şi despre dragostea lui Cristos şi constituie un loc de educaţie religioasă profund umană. Sub diferite forme, şi conform vârstei şi capacităţii credincioşilor, parohia oferă o ilustrare concretă, înculturată, a credinţei profesate şi celebrate de comunitatea credincioşilor. Această primă instruire, trăită în parohie, este decisivă: introduce în tradiţie şi pune bazele unei credinţe vii şi de un profund sens al Bisericii.
          În contextul urban, complex şi uneori violent, parohia desfăşoară o funcţie pastorală de nesubstituit, ca loc de iniţiere creştină şi de evanghelizare înculturată, în care diversele grupuri umane îşi găsesc unitatea în celebrarea festivă a uneia şi aceleiaşi credinţe şi în angajarea apostolică pentru care liturgia euharistică îi este sufletul. Comunitate diversificată, parohia constituie un loc privilegiat de pastorală concretă a culturii bazată pe ascultare, dialog şi pe ajutorul celui care-ţi este aproape, graţie preoţilor şi laicilor bine pregătiţi din punct de vedere religios şi cultural (cf. Christifideles laici, nr. 27).