După ce aceasta a fost dezvătuită până la urmă la 26 iunie 2000, doar dacă nu apar clarificări ulterioare, fraza în chestiune trebuie înţeleasă ca încheind partea a doua a Secretului, şi nu ca fraza de început a părţii a treia, aşa cum am fi fost înclinaţi să credem. A declarat-o formal  Arhiepiscopul Tarcisio Bertone, Secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, în timpul prezentării documentului în Sala Stampa (Sala de presă) a Vaticanului la data de mai sus.

Ceea ce are interesant fraza este că aşezată astfel la sfârşitul celui de al doilea Secret, pare suspendată în aer. La început, cititorii erau înclinaţi să creadă că al treilea Secret este o continuare a acestuia. Dar cum al treilea Secret, dezvăluit acum de Sfântul Scaun este ceva de o natură mult diferită - o viziune, şi nu un text discursiv - trebuie să citim secretul al doilea considerând această frază ca finală.

De aceea, practic într-un mod unanim, „fatimologii” trăgeau concluzia, din această frază, că este vorba despre o criză a credinţei care ar lovi întreaga omenire, considerind demn de reţinut faptul că într-o naţiune - Portugalia, Dogma credinţei se va păstra mereu (de altfel, acest lucru nu exclude posibilitatea ca această naţiune să primească lovituri puternice).

O criză a credinţei generează în mod natural o criză a Bisericii, şi se află de altfel la originea acesteia.

Faptul că textul părţii a treia a Secretului difuzat de Sfântul Scaun nu implică această continuare nu dezminte existenţa sa efectivă; este de ajuns să ai ochi pentru a vedea şi urechi pentru a auzi. S-au scris cărţi voluminoase pe acest subiect. La sfârşitul acestei note este suficient să amintim cele spuse de Papa Paul al VI-lea despre procesul de autodemolare în Biserica în timpul crizei postconciliare (alocuţiunea din 7 decembrie 1968 rostită în faţa elevilor de la Seminarul Lombard) şi teribila lor continuare că, după conciliu, „printr-o fisură fumul lui Satan a intrat în templul lui Dumnezeu” (alocuţiunea din 29 iunie 1972, la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel). Chiar şi Ioan Paul al II-lea a vorbit în diverse ocazii despre aceasta şi, într-un document solemn, a denunţat gravele erori doctrinale si practice în plan moral care au început să circule în Biserică „în cadrul discuţiilor teologice postconciliare” (enciclica Veritatis splendor,6 august 1993 nr.29.)

Ce legatură se poate stabili între acestă criză şi ceea ce s-a spus în a doua parte a Secretului?

Unul dintre aspectele cele mai înspăimântătoare ale crizei Bisericii este tocmai acela al infiltrării stângii în mediile catolice. Acest aspect al crizei era deja alrmant în 1968, încât în acel an , 1.600.368 de brazilieni, 266.512 argentinieni, 121.210 chilieni şi 37.111 uruguayeni au semnat un mesaj adresat Sanctităţii Sale Papa Paul al VI-lea, cerându-i măsuri urgente pentru stoparea acestei infiltrări (aceste memorabile petiţii au fost promovate de Societăţile pentru apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii din aceste ţări).

Dar ar fi prea limitativ să restrângem erorile marxismului la aspectele economice, sociale şi politice. Egalitarismul său radical este de natură metafizică şi atinge concepţiile sale antropologice, şi paradoxal teologice (în ciuda ateismului său fundamental). De aceea, în 1984 Congregaţia pentru Doctrina Credinţei s-a aflat în condiţia de a denunţa, într-un document care a avut o largă circulaţie, infiltrarea erorilor marxiste în anumite curente ale Teologiei Eliberării.

Or, comunismul este cu siguranţă bicul cu care Dumnezeu a vrut să pedepsească lumea pentru crimele sale. Preasfânta Fecioară spune, în a doua parte a Secretului, că „Rusia îşi va răspândi ororile în întreaga lume”. Din moment ce aceste erori au ajuns până în sacrosanta barcă a Bisericii Catolice, apare clară legătura dintre nucleul celui de-al doilea Secret şi fraza sa finală privind păstrarea credinţei în Portugalia, care dezvăluie ochilor noştri criza Bisericii.

De aceea suntem îndreptăţiţi să gândim că dacă Fecioara nu a considerat necesar să descrie în detaliu această criză, totuşi ne-a lăsat, în materna sa bunătate, o frază simplă din care nu numai teologii experţi, ci şi simplii credincioşi ar fi putut deduce că va veni o criză a credinţei – criză a Bisericii, şi deci trebuiesă fie atenţi în această privinţă.

În acest mod, o frază aparent suspendată în aer-„în Portugalia se va păstra…” este bogată în sens şi conţinut şi ne pune in gardă în faţa unei dureroase realităţi, pe care, fără această frază, mulţi nu ar fi fost în stare să o judece în toată importanţa şi transcendenţa ei.

Un lucru este sigur: vizionarii, spunând această rugăciune, o înţelegeau ca aplicându-se sufletelor în cea mai mare primejdie de condamnare, şi nu sufletelor din Purgatoriu. Sora Lucia o afirmă în mod expres într-o scrisoare din 18 mai 1941 către Pr. Gonçalves: „Au tradus-o (rugăciunea) ca făcând ultima implorare pentru sufletele din Purgatoriu, pentru că spuneau că nu înţeleg sensul ultimelor cuvinte; dar eu cred că Stăpâna Noastră se referea la sufletele care se află în cel mai mare pericol de condamnare. Este impresia care mi-a rămas, poate o să vi se pară la fel după ce veţi citi partea pe care am scris-o din Secret, ştiind că Ea ne-a comunicat-o în timpul celei de a treia apariţii, în iulie (cf. Memorii şi Scrisori ale Sorei Lucia, p. 442).

De aceea formula „O, Iisuse al meu, iartă-ne, apără-ne de focul infernului, ajută sufletele din Purgatoriu, mai ales pe cele mai părăsite”, este cu siguranţă incorectă.

Înainte de ultima apariţie, la o întrebare pusă lui Francisco şi Jacintei de canonicul Manuel Nunes Formigão, dacă „poporul ar avea motive să se întristeze dacă ar afla secretul”, ei au răspuns „Da” (cf. De Marchi, p. 186; Walsh, p. 203-204).

Pedeapsa prezisă în apariţia din iulie ar fi constat din războiul din 1939-1945? Analiza textului pare să ducă la concluzia că al doilea război mondial nu a fost decât începutul sau preambulul marii pedepse.

Într-adevăr, Stăpâna Noastră a anunţat că „mai multe naţiuni vor fi nimicite”. Or, mai multe naţiuni au fost greu pedepsite în timpul şi după război, dar nu se poate spune că ele au fost nimicite.

Pe de altă parte, Sora Lucia, într-o convorbire cu Walsh, după sfârşitul conflictelor (la 15 iulie 1946) a declarat: „Ceea ce vrea Sfânta Fecioară este ca în aceeaşi zi Papa şi toţi Episcopii din lume să consacre în aceeaşi zi Rusia Inimii sale Imaculate. Dacă aceasta nu se va face, greşelile Rusiei se vor răspândi în toate ţările lumii”. - „Vrea aceasta să însemne, în opinia dumneavoastră, că toate ţările, fără excepţie, vor fi îmbibate de comunism?” întrebă Walsh, „aceasta înseamnă că toate ţările, fără excepţie, vor fi cucerite de comunism?” - „Da”, a răspuns vizionara (cf. W. T. Walsh, ed. engleză, p. 226).

Or, expansiunea comunismului şi răspândirea sa ideologică pe tot globul au început într-o manieră mai marcantă după sfârşitul războiului. Astfel, trebuie să ne gândim că pedeapsa anunţată de Maica Domnului este în prezent în curs.

În definitiv, dacă pedeapsa a trecut deja, o altă parte a Mesajului ar fi trebuit de asemenea să se îndeplinească, aceea care vorbeşte despre victoria Preasfintei Fecioare Maria şi despre instaurarea Domniei sale, clar arătată prin cuvintele: „În cele din urmă, Inima mea Imaculată va triumfa”. Or, cel mai uşor lucru care se poate spune este că aceasta nu s-a întâmplat.

Din toate aceste motive, ni se pare că teribilele suferinţe provocate de al doilea război mondial nu pot fi considerate decât preliminariile pedepselor anunţate de Stăpâna Noastră şi care nu s-au înfăptuit încă.