Viziunea se împarte în trei scene aparent diferite, dar care se articulează într-un fel foarte profund şi coerent. În prima scenă, „îngerul cu sabia de foc în stânga Maicii Domnului aminteşte o scenă asemănătoare din Apocalipsă. Aceasta reprezintă prevestirea unei judecăţi, care ameninţă lumea” (cf. Cardinalului Ratzinger, Comentariu teologic).

Îngerul - povesteşte Sora Lucia - cu scânteierea sabiei sale “emitea flăcări care se părea că aveau să incendieze lumea”. Evident că Îngerul nu desfăşura o astfel de acţiune prin propria sa decizie, ci în baza ordinelor primite de la Dumnezeu. De unde se deduce că lumea este într-o aşa stare spirituală şi morală încât merită o astfel de pedeapsă. Şi se pare că este vorba de o distrugere totală. Aşa o interpretează acelaşi Cardinal Ratzinger: „Perspectiva ca lumea să poată să ardă într‑o mare de flăcări, astăzi nu mai apare absolut deloc ca o pură fantezie: omul însuşi a pregătit, cu invenţiile sale, sabia de foc” (cf. Comentariu teologic).

Un prim punct de luat în considerare este că omenirea este atât de îndepărtată de Dumnezeu şi de Biserica sa - ceea ce se manifestă cu claritate în refuzarea teoretică şi/sau practică a doctrinei şi a moralei sale - încât merită pedeapsa supremă pentru actul său de rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Trebuie subliniată această concluzie fundamentală, pentru că mulţi catolici contemporani, şi încă de mare importanţă, vorbesc şi acţionează de parcă nu aceasta ar fi situaţia actuală a lumii.

Totuşi, intervine Sfânta Fecioară şi obţine de la Dumnezeu ca Îngerul să nu-şi ducă la capăt sarcina, care ar fi fost distrugerea lumii. Flăcările lansate de Înger spre pământ „se stingeau în contact cu splendoarea pe care Stăpâna Noastră o emana din mâna ei dreaptă în direcţia lui” - descrie Sora Lucia. Ceea ce înseamnă că Sfânta Fecioară are intenţii de îndurare faţă de lume şi vrea să-i dea posibilitatea să se salveze, dar este nevoie ca omenirea să-şi recunoască păcatele şi să se pocăiască. De aceea în tabloul final din această scenă, „Îngerul arărând pământul cu mâna dreaptă, cu o voce puternică spuse: Pocăinţă, Pocăinţă, Pocăinţă!”

Faptul că Îngerul „cu o voce puternică” a repetat strigătul “Pocăinţă” de trei ori arată că nu este vorba de o pocăinţă făcută cu superficialitatea spiritului, ci de o pocăinţă serioasă, care să se transforme într-o convertire profundă. Ceea ce arată încă o dată gravitatea stării de îndepărtare de Dumnezeu în care se află omenirea ...

         Prima scenă este, aşadar, de o perfectă coerenţă.