Pelerinaj într-o privire

       Ce privire! Nu mai există nici una atât de limpede, atât de dulce, atât de curată, atât de primitoare! În nici o altă privire nu se pătrunde atât de uşor. Totuşi, nici o altă privire nu are atâtea profunzimi, pierzându-se într-un orizont atât de îndepărtat. Cu cât înaintezi în această privire, cu atât eşti mai atras spre o indescriptibilă şi sublimă culme interioară.

       - În timpul acestui pelerinaj, această privire face mai mult decât să învăluie sufletul care zboară în ea, îl pătrunde. Şi când pelerinul închide ochii, el crede încă a o vedea ca pe o lumină care străluceşte în adâncul cel mai profund al lui însuşi.

       - Dacă este credincios întreaga sa viaţă acestui zbor, când va închide defintiv ochii această lumină va străluci în adâncul sufletului său - este sentimentul meu - pentru întreaga eternitate ...

       - Privirea este sufletul chipului. Ce chip am în faţa mea! El ar părea inexpresiv unui prost. Unui observator atent, el exprimă o plenitudine de suflet mai mare decât Istoria, pentru că el atinge eternitatea; mai mare decât Universul, pentru că el reflectă infinitul.

       - Fruntea pare să conţină gândurile care, de la o naştere până la o cruce, îmbrăţişează toată devenirea umană. Faţa însăşi, nasul, au un farmec “mai frumos decât frumuseţea”, potrivit expresiei poetului. Buzele sunt tăcute, dar ele spun totul; în orice clipă ele par să-L laude pe Dumnezeu în fiecare făptură, după caracteristicile proprii fiecăreia şi să-L roage pentru toate mizeriile (nenorocirile), şi tristeţile, după intensitatea fiecăreia. Aceste buze au o elocvenţă care le-ar face să pară fade pe cele ale lui Demostene sau Cicero.

       - Şi ce să spunem de piele, albă ca zăpada? Expresia spune totul şi nu spune nimic, pentru că pentru a o descrie, ar trebui să imaginăm un alb care lasă să se întrevadă în adâncimea sa, cu o discreţie infinită, toate nuanţele curcubeului, inspirându-i în acelaşi timp sufletului care o contemplă farmecele purităţii.

       - Da, am făcut un pelerinaj în această privire atât de plină de surprize şi, dintr-o dată, mi-am dat seama că ea înaintează ca un pelerin înăuntrul meu...Sărman şi îndurător pelerinaj, nu din splendoare în splendoare, ci din lipsă în lipsă, din mizerie în mizerie. Ajunge să mă deschid acestei priviri pentru ca fiecărui defect ea să propună un remediu, fiecărui obstacol un ajutor, fiecărei dureri o speranţă.

       - Dar, în sfârşit, pe cine am în faţa mea? O statuie din lemn ca multe altele, fără nici o valoare artistică specială (deosebită). ŞI totuşi, dacă-ţi fixezi pe ea privirea, această statuie începe să facă să strălucească, fără să se mişte, fără nici cea mai mică transformare, toate aceste splendori. ³³