A.     Revoluţionari de viteză redusă şi semicontrarevoluţionari

Prin ce se deosebeşte revoluţionarul care a urmat ritmul rapid de altul care devine revoluţionar încetul cu încetul, după ritmul lent ? La cel dintâi, procesul revoluţionar începe fără să întâmpine nici o rezistenţă sau aproape nici una. Virtutea şi adevărul duc o viaţă superficială în sufletul lui. Ele sunt ca un lemn uscat pe care orice scânteie poate să-l aprindă. Dimpotrivă, când acest proces are loc încet, aceasta se datorează faptului că scânteia Revoluţiei a dat de lemn verde, cel puţin în parte. Cu alte cuvinte, a dat de mult adevăr sau de multă virtute care sunt ostile acţiunii spiritului revoluţionar. Un suflet ajuns într-o astfel de situaţie este rupt în două şi trăieşte după două principii contrare, unul al Revoluţiei şi altul al Ordinii.

Din coexistenţa acestor două principii pot surveni situaţii cu totul diferite :

a.       Revoluţionarul de viteză redusă. El se lasă antrenat de Revoluţie şi nu i se opune decât cu rezistenţa inerţiei.

b.      Revoluţionarul de viteză redusă, care are "cheaguri" contrarevoluţionare. Şi el se lasă antrenat de Revoluţie dar într-o chestiune concretă o respinge. Astfel, de pildă, poate fi un socialist din toate punctele de vedere, dar să-şi păstreze preferinţa pentru manierele aristocratice. De la caz la caz, poate chiar să meargă atât de departe încât să atace vulgaritatea socialistă. Aceasta este, fără îndoială, o formă de rezistenţă, dar este o rezistenţă pe o chestiune de detaliu, formată din obiceiuri şi impresii. Nu se referă la principii. Din chiar acest motiv, este o rezistenţă fără o importanţă considerabilă, care va dispărea odată cu individul. Dacă ar acea loc într-un grup social, mai curând sau mai târziu, prin violenţă sau prin convingere, Revoluţia în mersul ei inexorabil, o va distruge în decurs de o generaţie sau mai multe.

c.       "Semicontrarevoluţionarul" (cf. Părţii Întâi, Cap. IX). Acesta se deosebeşte de cel precedent numai prin aceea că procesul de "coagulare" este la el mai puternic, refăcând tot drumul până la principiile de bază. Fireşte, este vorba numai de unele principii şi nu de toate. La el, reacţia împotriva Revoluţiei este mai persistentă, mai activă. Ea constituie un obstacol, nu doar o simplă inerţie. Convertirea acestuia la o poziţie în întregime contrarevoluţionară este cel puţin mai uşoară teoretic. Orice exces al Revoluţiei poate pricinui la el o transformare completă, o cristalizare a tuturor tendinţelor lui bune într-o atitudine de nezdruncinată fermitate. Totuşi, în lipsa acestei transformări fericite, un "semirevoluţionar" nu poate fi considerat un soldat al Contrarevoluţiei.

Ceea ce caracterizează conformismul revoluţionarului de viteză redusă şi al "semicontrarevoluţionarului" este uşurinţa cu care ambii acceptă cuceririle Revoluţiei. Ei pot, de pildă, să susţină teza unirii Bisericii cu Statul, ceea ce nu-I împiedică să trăiască indiferenţi într-un regim care practică separarea Bisericii de Stat. Ei nu întreprind nici un efort serios pentru a face cândva cu putinţă reunificarea acestora.