B.     Senzualitate şi liberalism

Alături de trufie, care este generatoarea oricărui egalitarism, se află senzualitatea care, în sensul larg al cuvântului, este cauza liberalismului. În aceste sumbre profunzimi se produce joncţiunea dintre cele două principii metafizice ale Revoluţiei, egalitatea şi libertatea, principii care sunt în contradicţie unul cu altul din atât de multe puncte de vedere.

a.       Ierarhia înăuntrul sufletului : Dumnezeu, care a imprimat semnele ierarhiei în toată creaţia vizibilă şi invizibilă, a făcut aceasta şi în sufletul omenesc. Inteligenţa trebuie să îndrume voinţa şi aceasta din urmă trebuie să conducă sensibilitatea. Ca o consecinţă a păcatului originar, există înăuntrul omului o fricţiune constantă între poftele simţurilor şi voinţa călăuzită de raţiune : "Eu văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii minţii mele"^**.

Dar voinţa, ca o regină redusă la guvernarea unor supuşi care mereu încearcă să se revolte, are mijloacele de a ieşi întotdeauna învingătoare… atâta timp cât nu opune rezistenţă harului lui Dumnezeu^*.

b.      Egalitarismul înăuntrul sufletului : procesul revoluţionar urmăreşte să realizeze o nivelare generală, dar deseori el se reduce la o uzurpare a funcţiei dominante de către cei care ar trebui să se supună. Transpus la relaţiile dintre puterile sufletului, acest proces nu poate decât să producă tirania lamentabilă a tuturor pasiunilor dezlănţuite asupra unei voinţe slabe şi decăzute şi a unui intelect ignorant. Astfel se întâmplă, în special, atunci când o senzualitate violentă domină toate sentimentele de modestie şi ruşine.

Când Revoluţia proclamă libertatea absolută drept principiu metafizic, ea o face numai ca să justifice cursul liber dat celor mai tiranice pasiuni şi celor mai virulente erori.

c.       Egalitarism şi liberalism : inversiunea de care am vorbit, adică dreptul de a gândi, de a simţi şi de a face tot ce pasiunile neînfrânate îţi cer, este esenţa liberalismului. Aceasta se vădeşte foarte clar în formele cele mai exacerbate ale doctrinei liberale. Oricine le analizează îşi dă seama că liberalismul nu e preocupat de libertatea întru bine. Când este la putere, uşor şi chiar cu bucurie el desparte cât mai mult posibil libertatea de scopul binelui. În schimb, în multe feluri, protejează, favorizează şi dă prestigiu libertăţii întru rău. Prin aceasta el se arată potrivnic civilizaţiei catolice care acordă tot sprijinul şi toată libertatea în favoarea binelui şi limitează răul cât poate de mult.

Acum, această libertate întru rău este tocmai libertatea dată omului atâta timp cât consimte la tirania pasiunilor asupra inteligenţei şi voinţei lui.

În felul acesta, liberalismul este fructul aceluiaşi pom ca şi egalitarismul.

Incidental, prin generarea urii împotriva oricărei autorităţi (cf. punctului A de mai sus), trufia produce o atitudine evident liberală. Şi, din acest punct de vedere, ea trebuie considerată ca un factor activ al liberalismului. Cu toate acestea, când Revoluţia şi-a dat seama că, dacă oamenii sunt lăsaţi liberi, fiind inegali în aptitudini şi în aplicarea lor, libertatea va da naştere la inegalitate, ea a hotărât, din ură pentru inegalitate, să sacrifice libertatea. Aceasta a dat naştere la faza ei socialistă care nu-I nimic altceva decât o etapă. Revoluţia are ca ultim scop realizarea unei stări de lucruri în care libertatea completă va coexista cu egalitatea completă.

Astfel, istoriceşte mişcarea socialistă nu este altceva decât un rafinament al mişcării liberale. Ceea ce-l face pe liberalul autentic să accepte socialismul este tocmai faptul că, sub domnia acestuia, o mie de lucruri bune sau cel puţin inofensive sunt interzise în mod tiranic, în schimb satisfacerea metodică (uneori sub o aparenţă de austeritate) a celor mai rele şi mai violente pasiuni, ca invidia, trândăvia şi desfrâul, este favorizată. Pe de altă parte, liberalul îşi dă seama că extinderea autorităţii regimului socialist nu este altceva decât un mijloc în concordanţă cu logica sistemului, pentru a ajunge la acea anarhie finală, atât de mult dorită.

Astfel, ciocnirile unor liberali naivi sau înapoiaţi cu socialiştii sunt numai episoade superficiale în procesul revoluţionar. Ele sunt neînţelegeri inofensive care nu deranjează nici logica profundă a Revoluţiei, nici marşul ei inexorabil într-o direcţie care, atunci când vezi lucrurile clar, este şi socialistă şi liberală în acelaşi timp.

d.      Generaţia "rock and roll" : procesul revoluţionar înăuntrul sufletului, pe care l-am descris, a produs în generaţia cea mai recentă (şi în special în adolescenţii zilelor noastre care se autohipnotizează cu "rock and roll") o alcătuire a spiritului caracterizată prin spontaneitatea reacţiilor primitive, fără controlul inteligenţei şi fără o participare efectivă a voinţei. Fantezia şi "experienţele trăite şi simţite" predomină asupra analizei metodice a realităţii. Toate acestea sunt, în mare măsură, rezultatul unei pedagogii care reduce aproape la zero rolul logicii şi adevărata formare a voinţei.

e.       Egalitarism, liberalism şi anarhism : potrivit punctelor anterioare (a-d), efervescenţa pasiunilor dezordonate stârneşte ură, pe de o parte, faţă de orice constrângere şi lege şi, pe de altă parte, faţă de orice inegalitate. Astfel, această efervescenţă duce la concepţia utopică a "anarhismului" marxist, prin care o umanitate evoluată, trăind într-o societate fără clase şi fără nici p formă de guvernământ, ar putea să se bucure de o ordine perfectă şi de cea mai deplină libertate fără ca să apară de aici vreo inegalitate. După cum se vede, este în acelaşi timp idealul cel mai liberal şi cel mai egalitarist care se poate imagina.

De fapt, utopia anarhică a marxismului constă dintr-o stare de lucruri în care personalitatea umană ar fi realizat un progres atât de mare încât s-ar putea dezvolta în mod liber într-o societate fără stat şi fără guvern.

Acea societate, deşi lipsită de orice guvernământ, ar urma să trăiască într-o ordine perfectă. Producţia economică ar fi organizată şi cât se poate de dezvoltată, iar deosebirea dintre munca intelectuală şi cea manuală ar fi un lucru din trecut. Un proces selectiv, încă nedeterminat, ar urma să-I ducă pe cei capabili la conducerea economiei fără ca din aceasta să rezulte constituirea unor clase.

Acestea din urmă ar fi singurele şi neînsemnatele rămăşiţe ale inegalităţii. Dar, întrucât această societate comunistă, anarhică, nu este capătul istoriei, pare legitim de presupus că aceste rămăşiţe ar fi desfiinţate într-o evoluţie mai îndepărtată.