2.      GERMENUL REVOLUŢIEI

Tendinţa fundamentală spre revoltă poate primi la un moment dat consimţământul voinţei libere. Omul căzut păcătuieşte astfel prin călcarea unei porunci sau a alteia. Dar revolta lui poate merge şi mai departe, ajungând chiar până la o ură mai mult sau mai puţin mărturisită faţă de însăşi ordinea morală în ansamblul ei. Această ură, revoluţionară în esenţă, poate genera erori doctrinare şi poate duce la afirmarea conştientă şi explicită a unor principii contrare legii morale şi doctrinei revelate ca atare, ceea ce constituie un păcat împotriva Sfântului Duh.

Când această ură a început să dirijeze cele mai profunde tendinţe din istoria Occidentului, atunci a început Revoluţia, al cărei proces se desfăşoară astăzi şi ale cărei erori doctrinare poartă amprenta viguroasă a acestei uri. Ea este cauza cea mai activă a marii apostazii din timpurile noastre. Prin natura ei, ea este ceva ce nu poate fi redus simplu la un sistem doctrinar; este pasiune în dezordine în cel mai înalt grad de exacerbare.

Cum se poate vedea uşor, o astfel de afirmaţie în legătură cu această Revoluţie anume nu înseamnă a spune că la rădăcina fiecărei erori este totdeauna o pasiune în dezordine.

Şi de asemenea nu înseamnă a nega că, de multe ori, eroarea a fost aceea care a dezlănţuit pasiunile în dezordine în câte un suflet ori grup social.

Noi afirmăm doar că procesul revoluţionar, în ansamblul său, ca şi în episoadele lui principale, şi-a avut germenul cel mai activ şi mai profund în neînfrânarea pasiunilor.