3.
REVOLUŢIE ŞI REA
CREDINŢĂ
Cineva
ar putea ridica următoarea obiecţie : Dacă pasiunile sunt de
aşa mare importanţă în procesul revoluţionar, victimele lor
ar urma să fie totdeauna de rea credinţă, cel puţin într-o
oarecare măsură. De pildă, dacă Protestantismul este un
copil al Revoluţiei, este fiecare protestant de rea credinţă ?
Nu este aceasta în contradicţie cu doctrina Bisericii care admite că
pot exista suflete de bună credinţă în alte religii ?
Este
clar că o persoană de bună credinţă şi
înzestrată cu un spirit fundamental contrarevoluţionar poate fi
prinsă în mreaja sofismelor revoluţionare (fie ele de natură
religioasă, filosofică, politică sau de orice alt fel) din cauza
invincibilei ignoranţe. Astfel de persoane nu sunt în greşeală.
Mutatis mutandis, se poate spune acelaşi lucru despre cei ce susţin doctrina
Revoluţiei într-un aspect sau altul, limitat, din cauza unui involuntar
lapsus al inteligenţei.
Dar
dacă cineva participă la spiritul Revoluţiei însufleţit de
pasiunile în dezordine inerente acestuia, răspunsul trebuie să fie
diferit.
Un
astfel de revoluţionar poate fi convins de perfecţiunea maximelor lui
subversive. El deci nu va fi nesincer, dar va fi vinovat de eroarea în care a
căzut.
De
asemenea, se poate întâmpla ca un revoluţionar să susţină o
doctrină de care nu este convins sau despre care are o convingere
incompletă.
În
acest caz, el va fi parţial sau total nesincer…
În
această privinţă ni se pare aproape inutil să subliniem
că, atunci când afirmăm că doctrina lui Marx se află
implicit conţinută în negările Pseudoreformei şi ale
Revoluţiei franceze, nu vrem să spunem prin aceasta că
adepţii acestor două mişcări erau marxişti
conştienţi mai înainte ca doctrina lui Marx să fi fost
scrisă şi că, ascunzându-şi opiniile, ei ar fi fost
ipocriţi.
Dreapta
aşezare a puterilor sufleteşti şi, prin urmare, o mai mare
luciditate a inteligenţei, iluminată de har şi îndrumată de
Magisterium-ul Bisericii, sunt proprii virtuţii creştine.
Datorită acestui simplu fapt, fiecare Sfânt este un model de echilibru
şi imparţialitate. Obiectivitatea judecăţilor lui şi
ferma orientare a voinţei lui înspre bine nu sunt nici măcar vag
slăbite de suflul veninos al pasiunilor dezordonate.
Din
contră, în măsura în care un om scade în virtute şi se
dăruieşte jocului acestor pasiuni, obiectivitatea lui în raport cu
tot ceea ce este legat de aceste pasiuni se micşorează. Într-un mod
aparte, această obiectivitate se tulbură în privinţa
judecăţilor pe care omul şi le formează despre sine.
De
aceea, în fiecare caz concret, este un secret al lui Dumnezeu în ce
măsură un revoluţionar al "marşului lent" din
secolul al XVI-lea sau al XVIII-lea, orbit de spiritul Revoluţiei,
şi-a dat seama de sensul profund şi de consecinţele ultime ale
doctrinei lui.
În
orice caz, ipoteza că ei ar fi fost în mod conştient marxişti este cu totul exclusă.
|