B. Feştila care încă fumegă
Revoluţia
atacă Civilizaţia Creştină într-un mod oarecum
asemănător cu acela al unui anumit copac din pădurea
braziliană. Acest copac este smochinul sălbatic (Urostigma olearia)
care creşte pe trunchiul altui copac, încercuindu-l complet, strângându-l
şi distrugându-l. în "moderatele" ei curente de viteză
lentă, Revoluţia se apropie de Civilizaţia Creştină
pentru a se încolăci complet în jurul ei şi a o ucide. Ne găsim
într-o perioadă în care acest straniu fenomen de distrugere încă nu
s-a încheiat. Cu alte cuvinte, suntem în situaţia hibridă în care
ceea ce am numi rămăşiţele pământeşti ale
Civilizaţiei Creştine, plus mireasma şi acţiunea
îndepărtată a multor tradiţii, numai recent desfiinţate dar
încă vii în memoria oamenilor, coexistă cu multe instituţii
şi obiceiuri revoluţionare.
Confruntaţi
cu această luptă între o splendidă tradiţie
creştină, în care pulsul vieţii încă bate, şi o
acţiune revoluţionară inspirată de mania
noutăţii, la care Leon al XIII-lea s-a referit în cuvintele de
început ale Enciclicei Rerum Novarum, este firesc ca adevăratul
contrarevoluţionar să fie un apărător înnăscut al
tezaurului bunelor tradiţii. Pentru că acestea sunt valorile
trecutului creştin încă existent şi sunt exact cele ce trebuie
salvate. În acest sens, contrarevoluţionarul procedează ca
Mântuitorul nostru care n-a venit să stingă feştila
fumegândă şi nici să frângă trestia strivită*. De aceea, plin de iubire, el
trebuie să încerce a salva toate aceste tradiţii creştine. O
acţiune contrarevoluţionară este, în esenţă, o
acţiune tradiţionalistă.
|