|
A. Opere de Caritate, Serviciu Social, Asistenţă Socială,
Asociaţii de Patroni, de Muncitori etc.
a.
În măsura în care acţiunile mai
sus amintite normalizează viaţa socială şi economică,
ele sunt dăunătoare dezvoltării procesului revoluţionar. În
acest sens, ele sunt ipso facto
auxiliare preţioase ale Contrarevoluţiei, chiar dacă numai în
mod implicit şi indirect.
b.
Totuşi, cu privire la acest scop,
este de datoria noastră să amintim nişte adevăruri care,
din nefericire, sunt deseori confuze printre cei ce cu atâta abnegaţie se
dedică unor astfel de acţiuni.
Este
cert că astfel de acţiuni pot alina şi în unele cazuri pot pune
chiar capăt nevoilor materiale care generează atât de multă
revoltă în mase, dar spiritul Revoluţiei nu are drept cauză
principală mizeria. Rădăcina lui este morală şi, prin
urmare, religioasă*. În
consecinţă în ce priveşte acţiunile de care ne ocupăm
acum, este nevoie ca ele să formeze oamenii din punct de vedere religios
şi moral în măsura în care natura specifică a fiecăreia o
îngăduie. Astfel, ele trebuie să aibă deosebită grijă
să pregătească sufletele împotriva virusului revoluţionar
care este atât de puternic în zilele noastre.
Biserica,
Mamă îndurătoare, încurajează orice poate să aducă o
alinare mizeriilor umane. Ea nu cultivă iluzia că toate aceste
mizerii vor fi eliminate. Ea propovăduieşte o sfântă
consimţire la boală, sărăcie şi alte privaţiuni.
Este cert că aceste acţiuni
oferă ocazii preţioase pentru crearea unei atmosfere de
înţelegere şi caritate între patroni şi muncitori şi pot
deci să contribuie la mobilizarea spiritelor deja pregătite pentru
lupta de clasă. Oricum, ar fi greşit să se creadă că
bunătatea dezarmează totdeauna răutatea omenească. Nici
chiar nenumăratele binefaceri săvârşite de Mântuitorul nostru în
timpul vieţii Sala pe pământ n-au izbutit să împiedice ura celor
răi faţă de El. Astfel, deşi în lupta împotriva
Revoluţiei sufletele trebuie să fie îndrumate şi luminate
într-un mod prietenesc, este clar că o luptă directă şi
hotărâtă prin toate mijloacele drepte şi legale împotriva
formelor ei variate - Comunismul, de pildă - este licită şi, în
general, chiar indispensabilă.
Se
cuvine să atragem atenţia că aceste acţiuni trebuie să
insufle în cei care beneficiază de ele sau sunt asociaţi cu ele, o
adevărată recunoştinţă pentru favorurile primite ori,
când nu este vorba de favoruri ci de acte de dreptate, o reală apreciere
faţă de corectitudinea morală ce inspiră astfel de acte.
În
alineatul precedent i-am avut în vedere mai ales pe muncitori. Dar trebuie scos
în evidenţă următorul fapt: contrarevoluţionarul nu este
favorabil unei clase sociale sau alteia în mod sistematic. Cu toate că
este foarte zelos în privinţa dreptului de proprietate, el trebuie totuşi
să amintească claselor superioare că nu-i destul din partea lor
să combată Revoluţia în domeniile în care ea atacă
avantajele lor şi, paradoxal, s-o favorizeze - după cum se poate
vedea aşa de des - prin cuvintele şi prin exemplul lor în alte
domenii, cum sunt viaţa de familie, plajele, bazinele de înot şi alte
amuzamente, activităţile intelectuale şi artistice etc. O
clasă muncitoare care le urmează exemplul şi le acceptă
ideile revoluţionare va fi inevitabil folosită de revoluţie
împotriva elitelor "semicontrarevoluţionare".
Va
fi la fel de dăunător aristocraţiei şi burgheziei dacă
ele îşi vor vulgariza manierele şi îmbrăcămintea pentru a
dezarma Revoluţia. O autoritate socială care se degradează este
comparabilă cu sarea care şi-a pierdut gustul. Ea merită doar
să fie aruncată şi călcată în picioare de oameni*. Şi gloatele, pline de
dispreţ, chiar aşa vor şi face în majoritatea cazurilor.
În
timp ce-şi menţin poziţia socială cu demnitate şi
energie, clasele superioare trebuie să păstreze o relaţie
directă şi binevoitoare cu celelalte clase. Caritatea şi
dreptatea practicate de la distanţă nu sunt suficiente pentru a
stabili relaţii de adevărată iubire creştină între
clasele sociale.
Mai
presus de orice, cei ce posedă proprietate să-şi aducă
aminte că, dacă sunt mulţi oameni dispuşi să se
opună Comunismului pentru a-şi apăra proprietatea
particulară (concepută, desigur, ca un drept individual însoţit
şi de o funcţie socială), aceasta se datoreşte principiului
că proprietatea este dorită de Dumnezeu şi concordă în mod
intrinsec cu Legea Naturală. Acest principiu se referă şi la
proprietatea patronului şi la cea a muncitorului. Ca o
consecinţă, acelaşi principiu care-l determină pe patron
să combată Comunismul trebuie să-l determine de asemenea să
respecte dreptul muncitorului la un salariu echitabil în proporţie cu
trebuinţele lui personale şi cele ale familiei sale. Trebuie să
se amintească aceasta pentru a sublinia despre Contrarevoluţie
că ea apără nu numai proprietatea patronilor, ci a ambelor
clase. Ea nu luptă pentru interesele grupurilor sau ale claselor sociale,
ci pentru principii.
|