1.
APOGEUL REVOLUŢIEI A TREIA
După
cum am văzut în primele două părţi ale acestei
cărţi (vezi "Introducere" şi Partea Întâi, Cap. III,
A-D), cele trei mari revoluţii constituie stadiile principale ale
procesului de demolare a Bisericii şi a Civilizaţiei Creştine.
În secolul al XVI-lea au fost Umanismul, Renaşterea şi
Protestantismul (Întâia Revoluţie);
şi în a doua decadă a acestui secol, Comunismul (a treia Revoluţie).
Aceste
trei revoluţii pot fi înţelese numai ca părţi ale unui
întreg care este Revoluţia.
Deoarece
Revoluţia este un proces, evident că a treia Revoluţie şi-a
continuat cursul din 1917 până în prezent. Şi acum ea este la un
adevărat apogeu. Dacă luăm în considerare teritoriile şi
populaţiile subjugate de regimurile comuniste, vedem că a treia
Revoluţie stăpâneşte un imperiu mondial fără precedent
în istorie. Acest imperiu este o sursă continuă de nesiguranţă
şi dezbinare între cele mai mari naţiuni necomuniste. Mai mult,
conducătorii Revoluţiei a treia controlează pârghiile care pun
în mişcare nu numai partidele comuniste dar şi o reţea
imensă de agenţi şi afiliaţi ai lor în sânul statelor
necomuniste. Această reţea include criptocomunişti,
paracomunişti şi o serie de naivi utili, infiltraţi nu numai în
partide necomuniste, socialiste şi altele, dar şi în Biserici, precum
şi în bănci, presă, televiziune, radio, industria filmului etc.,
peste tot în lumea necomunistă. Şi ca şi cum toate acestea n-ar
fi destul, a treia revoluţie utilizează cu o eficacitate
teribilă - cum vom explica pe urmă - tacticile cuceririi psihologice.
Prin aceste mijloace, Comunismul a fost în stare să reducă sectoare
imense ale opiniei publice necomuniste la o apatie plină de
automulţumire. Astfel de tactici îndreptăţesc Revoluţia a
treia să creadă că, în acest domeniu, va obţine succese tot
mai utile pentru ea şi tot mai deconcertante pentru observatorii care
analizează evenimentele din exteriorul ei.
Inerţia,
ca să nu mai vorbim de evidenta şi substanţiala colaborare a
atâtor guverne burgheze din Occident cu comunismul (deja atât de puternic),
defineşte un teribil tablou de ansamblu.
În
aceste condiţii, dacă procesul revoluţionar îşi continuă
cursul ca până acum, este omeneşte inevitabil ca triumful general al
Revoluţiei a treia să se impună, în cele din urmă, asupra
lumii întregi. În cât timp ? Mulţi s-ar alarma dacă am sugera, numai
ca o ipoteză, douăzeci de ani. Această perioadă li se va
părea surprinzător de scurtă. În realitate, cine poate garanta
că acest rezultat nu se va împlini în decurs de zece ani, cinci ani, chiar
şi mai curând ?
Apropierea,
posibila iminenţă a acestei mari hecatombe este, fără
îndoială, unul din semnele care - comparând orizonturile anilor 1959
şi 1976 - indică cea mai mare transformare în tabloul lumii.
|