B. Declinul de putere al conducerii revoluţionare
Faptul
că s-a recurs la aceste metode indirecte, încete şi laborioase,
denotă o descreştere în puterea Crezului Roşu de a convinge
mulţimile pe cale directă. Această diminuare a puterii directe
de convingere este însoţită de un declin corespunzător de putere
la nivelul conducerii revoluţionare a comunismului. Să examinăm
cum se manifestă aceste fenomene corelative şi care sunt rezultatele
lor.
-
Ura, lupta de clasă, Revoluţia.
În
esenţă, mişcarea comunistă este şi însăşi se
consideră a fi o revoluţie născută din lupta de clasă.
Violenţa este metoda cea mai compatibilă cu ea. Aceasta este metoda
directă şi fulminantă pe care mentorii comunismului contau
pentru a obţine maximum de rezultate cu minimum de riscuri, în timpul cel
mai scurt posibil.
Această
metodă presupune o capacitate de conducere din partea diferitelor partide
comuniste. Prin această conducere, ei au reuşit să creeze
nemulţumiri, să transforme aceste nemulţumiri în ură
şi să unească aceste uri într-o imensă conspiraţie.
Sub impulsul "atomic" al acestor uri, ei au trecut la demolarea
ordinii prezente şi la implantarea Comunismului.
-
Declinul în administrarea urii şi în
folosirea violenţei.
Dar
această administrare a urii a început să le scape comuniştilor
din mâini.
Nu
ne vom extinde aici, explicând cauzele complexe ale acestui fapt. Ne vom limita
să semnalăm, ca un rezultat al acestei tendinţe, că
violenţa le-a adus comuniştilor tot mai puţine avantaje în
decursul acestor douăzeci de ani. Pentru a dovedi aceasta, este de ajuns
să amintim că lupta de gherilă şi terorismul,
răspândite de Cuba pretutindeni în America latină, au dus invariabil
la eşecuri.
Este
foarte adevărat că, în Africa, violenţa a atras aproape întreg
continentul spre Comunism. Dar acest fapt spune foarte puţin despre
tendinţele opiniei publice din restul lumii, deoarece primitivismul
majorităţii aborigenilor care populează continentul african îi
situează în condiţii speciale şi inconfundabile. Acolo,
câştigarea aderenţilor prin violenţă nu s-a făcut atât
pe calea stimulării ideologice, cât mai curând pe baza resentimentelor
anticolonialiste, pe care propaganda comunistă a ştiut să le
exploateze cu obişnuita ei viclenie.
-
Rezultatul şi dovada acestui declin
: a treia Revoluţie se metamorfozează într-o Revoluţie
zâmbitoare.
În
ultimii douăzeci-treizeci de ani, Revoluţia a treia şi-a pierdut
capacitatea de a stârni şi de a conduce ura revoluţionară.
Dovada cea mai sigură în acest sens o constituie metamorfoza pe care
singură şi-a impus-o.
În
timpul dezgheţului post-stalinist, Revoluţia a treia şi-a pus o
mască zâmbitoare şi a pretins că îşi schimbă
mentalitatea şi temperamentul. În acelaşi timp, s-a arătat
dispusă la diverse moduri de colaborare cu adversarii pe care, mai
înainte, încercase să-i nimicească prin violenţă. Astfel,
pe scena internaţională Revoluţia a trecut de la războiul
rece la coexistenţa paşnică. Apoi a continuat cu
"eliminarea barierelor ideologice". În cele din urmă, a intrat
într-o colaborare evidentă cu puterile capitaliste, etichetată în
limbajul publicităţii ca Ostpolitik
sau destindere.
Metamorfozele
Revoluţiei a treia pot fi observate şi în sfera internă a
diferitelor ţări din Occident. În timpul lui Stalin, la politique de la main tendue
(politica mâinii întinse) a fost un simplu artificiu pentru a ademeni
neînsemnate minorităţi catolice de stânga. Politica aceasta s-a
transformat într-o adevărată destindere între comunişti şi
procapitalişti. Aceasta a fost pentru "roşii" calea
ideală de a iniţia avansuri înşelătoare faţă de
şi relaţii cordiale cu toţi adversarii lor, din domeniul laic,
ca şi din cel spiritual. De aici au rezultat o serie de tactici
"prietenoase", cum sunt cele ale tovarăşilor de drum, ale
"eurocomunismului" legalist amabil şi bănuitor
faţă de Moscova, ale "compromisului istoric" şi altele
asemenea.
După
cum am spus, toate aceste stratageme prezintă avantaje pentru
Revoluţia a treia. Dar ele sunt lente, graduale şi depind de o mie de
factori variabili pentru a da rezultate.
La
apogeul puterii ei, Revoluţia a treia a încetat să ameninţe
şi să atace, şi a început să zâmbească şi să
ceară. A încetat să avanseze în cadenţă militară, cu
cizmele ei căzăceşti, pentru a progresa încet, în pas discret. A
abandonat cărarea dreaptă - întotdeauna cea mai scurtă - şi
a ales una în zig-zag. Cursul acestei noi cărări nu este lipsit de
incertitudini.
Ce
transformare enormă în douăzeci de ani !
|