C. Obiecţie : succesele comuniste în Italia şi Franţa
Se
va spune însă că succesele acestei tactici în Italia şi
Franţa nu ne permit să afirmăm că astăzi comunismul
bate în retragere în lumea liberă, sau că măcar progresează
mai încet decât comunismul cu faţă dură din anii lui Lenin
şi Stalin.
Întâi
de toate vom răspunde acestei obiecţii spunând că recentele
alegeri generale (ca şi cele regionale) din Suedia, Germania de Vest
şi Finlanda şi instabilitatea actuală a guvernului laburist din
Anglia reflectă foarte bine lipsa de apetit a maselor pentru
"paradisurile" socialiste, violenţa comunistă ori altele de
acest fel*. Mai mult, sunt
simptome clare că exemplul acestor ţări a şi început
să aibă repercursiuni în cele două mari naţiuni catolice
latine din Europa occidentală. Aceste repercursiuni au împiedicat avansul
comunismului în Franţa şi Italia.
Dar,
după cum vedem, mai întâi de toate este necesar să punem la
îndoială autenticitatea numărului crescând de voturi obţinute de
partidul Comunist Italian sau de Partidul Socialist Francez (vorbim de el
pentru că Partidul Comunist Francez stagnează) ca o măsură
a progresului comunist…
Ambele
partide sunt departe de a fi beneficiat numai de voturile propriilor lor
corpuri electorale. Desigur, sprijinul catolic considerabil - a cărui
amploare reală numai Istoria o va dezvălui într-o zi în toată
extinderea ei - a creat complicităţi cu totul excepţionale, iluzii,
slăbiciuni şi inerţii în jurul Partidului Comunist Italian.
Proiecţia electorală a acestor circumstanţe incredibile şi
artificiale explică într-o mare măsură creşterea
numărului celor care au votat pentru partidul comunist. Mulţi dintre
aceştia nu sunt în nici un caz alegători comunişti. Şi
să nu uităm nici influenţa directă sau indirectă
exercitată de anumiţi Cresuşi asupra votării. Atitudinea
lor făţiş colaboraţionistă faţă de Comunism
dă naştere la manevre electorale din care Revoluţia a treia
trage un profit evident. Observaţii analoge pot fi făcute în
privinţa Partidului Socialist Francez.
|