A.     Conciliul Vatican II

Din perspectiva Revoluţiei şi Contrarevoluţiei, zâmbitorul comunism post-stalinist a obţinut un succes excepţional. Acest succes al succeselor a fost tăcerea enigmatică, deconcertantă, incredibilă şi apocaliptic de tragică a Conciliului Vatican II.

Acest Conciliu s-a dorit pastoral şi nu dogmatic. Şi într-adevăr n-a avut nici o relevanţă dogmatică. Pe lângă aceasta, tăcerea lui asupra comunismului îl poate înscrie în istorie ca un conciliu apastoral.

Vom explica sensul special în care facem această afirmaţie.

Să ne închipuim o turmă imensă, lâncezind în câmpuri neproductive şi aride. Oile sunt atacate din toate părţile de roiuri de albine, viespi şi păsări de pradă. Păstorii se străduiesc să ude câmpul şi să alunge roiurile. Se poate califica această activitate drept una pastorală ? În principiu, da. Dar să ne închipuim că, în acelaşi timp, este atacată de haite de lupi lacomi, mulţi dintre ei acoperiţi cu piei de oi. Dacă păstorii au luptat împotriva insectelor şi păsărilor fără a face nici un efort să demaşte sau să îndepărteze lupii, poate fi considerată munca lor drept pastorală ? Pot ei fi consideraţi nişte păstori buni şi credincioşi ?

Cu alte cuvinte, cei din Conciliul Vatican II, care au dorit să alunge pe adversarii mai mici dar, prin tăcerea lor, au dat frâu liber adversarilor mai mari, au procedat oare ca adevăraţi Păstori ?

Folosind tactici "aggiornate" (la zi), care sunt cel puţin contestabile pe plan teoretic şi s-au dovedit a fi dezastruoase în practică, Conciliul Vatican II a încercat să îndepărteze, să zicem, albinele, viespile şi păsările de pradă. Dar tăcerea lui în ceea ce priveşte comunismul a lăsat deplină libertate lupilor. Activitatea acestui Conciliu nu poate fi înscrisă ca într-adevăr pastorală nici în istorie, nici în Cartea Vieţii.

Ne vine greu s-o spunem, dar, în acest sens, evidenţa faptelor singularizează Conciliul Vatican II ca pe una dintre cele mai mari calamităţi, dacă nu cea mai mare, din toată istoria Bisericii^*. Pornind din acest Conciliu, "fumul lui Satan"^** a pătruns în Biserică în proporţii de necrezut. Şi, zi de zi, el se răspândeşte din ce în ce mai mult, cu forţa teribilă de expansiune inerentă gazelor. Devenit piatră de poticnire pentru un număr incalculabil de suflete, Trupul Mistic al lui Hristos a intrat, ca să zicem aşa, într-un proces sinistru de autonimicire.

Istoria înregistrează dramele nenumărate pe care le-a suferit Biserica în cele douăzeci de secole ale existenţei Ei. Acestea au fost de două feluri :

-       opoziţii încolţite în afara Ei şi care apoi au încercat distrugerea ei completă din afară;

-       tumori formate înăuntrul Ei, înlăturate de ea prin amputare, şi care apoi au încercat cu ferocitate distrugerea Ei din afară.

Dar când a mai fost vreodată Istoria martoră la o încercare de demolare, efectuată nu de un adversar ca până acum, a fost descrisă într-o foarte înaltă declaraţie cu repercusiuni mondiale ca o "autodemolare"^*.

Rezultatul, pentru Biserică şi pentru ceea ce a mai rămas din Civilizaţia Creştină, a fost un imens colaps. Ostpolitik-a Vaticanului şi uriaşa infiltrare a comunismului în cercurile catolice sunt efectele acestor calamităţi. Ele constituie tot atâtea succese suplimentare în ofensiva psihologică a Revoluţiei a treia împotriva Bisericii.