D. Opoziţia banalului
Alţii
vor face ceea ce sufletele banale, lipsite de cutezanţă, au
făcut în toate epocile. Zâmbind, vor situa astfel de transformări în
categoria imposibilului şi o vor face, pe de o parte, pentru că
astfel de schimbări, dacă le-ar accepta, aceasta ar altera
obiceiurile lor mintale şi, pe de altă parte, pentru că aceste
transformări sunt văzute de ei ca deviind de la ceea ce este
rezonabil. Pentru oamenii banali singura direcţie normală a istoriei
pare a fi ceea ce este rezonabil.
În
faţa acestor perspective, ei vor zâmbi neîncrezători şi
optimişti, cum a zâmbit Leon al XI-lea cu privire la mărunta
"ceartă a unor călugări", acesta fiind modul în care a
perceput el Revoluţia întâi ce se năştea atunci. Sau vor zâmbi
cum a zâmbit fenelonianul Ludovic al XVI-lea la primele efervescenţe ale
Revoluţiei a doua, care i se înfăţişau în splendidele salons ale palatului, potolite din când
în când de sunetul argintiu al clavecinului sau strălucind discret în
bucolicele ambianţe şi scene interpretate în stilul
"Hameau"-ului soţiei lui. La fel, şi astăzi,
optimiştii şi scepticii zâmbesc la manipulările zâmbitorului
comunism post-stalinist, ori la convulsiile care prefigurează a patra
Revoluţie. Printre aceştia se numără mulţi
reprezentanţi înalţi ai Bisericii şi chiar câţiva dintre
cei mai de frunte.
Dacă,
într-o zi, ajutată în sfera spirituală de către progresismul
ecumenic, a treia sau a patra Revoluţie reuşeşte să
pună stăpânire pe viaţa laică a omenirii, aceasta se va
datora mai mult neglijenţei şi colaborării acestor zâmbitori
şi optimişti profeţi ai "rezonabilului", decât furiei
oştilor revoluţionare şi serviciilor propagandei
revoluţionare.
|