B. Pseudoreforma şi Renaşterea
Această
nouă stare sufletească conţinea o dorinţă
puternică, deşi mai mult sau mai puţin nemărturisită,
pentru o ordine de lucruri fundamental diferită de aceea care-şi
atinsese apogeul în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.
O
admiraţie exagerată şi deseori delirantă pentru lumea
antică a servit ca mijloc de exprimare a acestei dorinţe. Pentru a
evita ciocnirile directe cu vechile tradiţii medievale, umanismul şi
Renaşterea au căutat deseori să transfere pe plan secundar
Biserica, supranaturalul şi valorile morale ale Religiei. În acelaşi
timp, modelul uman inspirat de moraliştii păgâni a fost introdus de
aceste mişcări ca un ideal în Europa. Acel model uman, precum şi
cultura şi civilizaţia adecvate lui, erau deja adevăraţii
precursori ai omului zilei noastre - lacom, senzual, laic şi pragmatic -
şi ai culturii şi civilizaţiei materialiste în care ne
scufundăm acum din ce în ce mai adânc. Încercările de a realiza o
Renaştere creştină n-au reuşit să zdrobească în
germen factorii care au dus la triumful treptat al neopăgânismului.
În
unele părţi ale Europei, acest neopăgânism s-a dezvoltat
fără a conduce la o apostazie oficială. Rezistenţe
importante i s-au opus. Chiar dacă s-a instalat în suflete, el n-a
îndrăznit să le pretindă - cel puţin la început - o rupere
formală de credinţă.
În
alte ţări însă, el a atacat în mod public Biserica. Trufia
şi senzualitatea, a căror satisfacţie este plăcerea
vieţii păgâne, au dus la apariţia Protestantismului.
Trufia
a dat naştere spiritului de îndoială, cercetării libere şi
interpretării naturaliste a Scripturilor. A produs ridicarea împotriva
autorităţii bisericeşti, exprimată în toate sectele prin
negarea caracterului monarhic al Bisericii universale, adică printr-o
revoltă împotriva Papalităţii. Câteva dintre cele mai radicale
secte au negat de asemenea ceea ce s-ar putea numi înalta aristocraţie a
Bisericii, Prinţii ei, Episcopii. Altele au negat însuşi caracterul
ierarhic al preoţiei, pe care au redus-o la o simplă delegaţie a
oamenilor ce erau elogiaţi ca singurii deţinători
adevăraţi ai puterii preoţeşti.
Pe
plan moral, triumful senzualităţii în Protestantism s-a afirmat prin
suprimarea celibatului preoţesc şi prin introducerea divorţului.
|