|
C. Revoluţia franceză
Profunda
acţiune a umanismului şi a Renaşterii printre catolici s-a
răspândit neîncetat pe tot cuprinsul Franţei, într-o
înlănţuire crescândă de consecinţe. Printre acestea s-a
numărat o slăbire a pietăţii credincioşilor
cauzată de Jansenism şi de ceilalţi fermenţi pe care
protestantismul secolului al XVI-lea i-a lăsat din nefericire în Regatul
Prea-creştin. Favorizată de slăbirea pietăţii,
această acţiune a dat naştere în secolul al XVIII-lea la o
dispariţie aproape universală a datinilor, la un mod frivol şi
superficial de abordare a lucrurilor şi la o divinizare a vieţii
pământeşti, care au pregătit calea pentru triumful
ireligiozităţii. Îndoieli în privinţa Bisericii, negarea
divinităţii lui Hristos şi afirmarea deismului şi a
ateismului incipient au fost fazele acestei apostazii.
Revoluţia
franceză a fost moştenitoarea Renaşterii neopăgâne şi
a Protestantismului, cu care a avut o profundă afinitate. Opera ei a fost
punct cu punct simetrică aceleia a Pseudoreformei. Biserica
Constituţională, pe care a încercat s-o instaureze înainte de a
eşua în deism şi ateism, a fost o adaptare a Bisericii Franţei
la spiritul Protestantismului. Opera politică a Revoluţiei franceze
n-a fost altceva decât o transpunere în sfera statului a "reformei"
pe care sectele protestante cele mai radicale o adoptaseră în ceea ce
priveşte organizarea bisericească :
-
revolta împotriva regelui corespundea cu
revolta împotriva Papei;
-
revolta oamenilor de rând împotriva
nobililor corespundea cu revolta "credincioşilor de rând"
împotriva "aristocraţiei" Bisericii, clerul;
-
afirmarea suveranităţii
populare corespundea, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu
conducerea anumitor secte de către credincioşi.
|