D.     Comunismul

Unele secte, provenind din Protestantism, şi-au transpus direct tendinţele religioase în domeniul politic. În felul acesta, ele au pregătit calea pentru spiritul republican. În secolul al XVI-lea, Sfântul Francisc de Sales l-a prevenit pe Ducele de Savoia împotriva acestor tendinţe republicane^*. Alte secte au mers şi mai departe, adoptând principii precomuniste, chiar dacă ele nu se pot numi comuniste în sensul deplin de astăzi al cuvântului.

Din Revoluţia franceză a rezultat mişcarea comunistă a lui Babeuf. Mai târziu, şcolile comunismului utopic din secolul al XIX-lea şi aşa zisul comunism ştiinţific al lui Marx au izbucnit din spiritul tot mai înflăcărat al Revoluţiei.

Nimic mai logic. Fructul normal al deismului este ateismul. Senzualitatea, revoltându-se împotriva obstacolelor fragile ale divorţului, tinde în mod normal către iubirea liberă. Trufia, duşmanul oricărei superiorităţi, trebuia în cele din urmă să atace şi ultima inegalitate, inegalitatea de avere. Îmbătat de visurile unei Republici universale, ale suprimării oricărei autorităţi bisericeşti sau civile, ale abolirii oricărei biserici şi chiar a statului după o dictatură de tranziţie a muncitorilor, procesul revoluţionar ne aduce acum cel mai recent şi remarcabil produs al său, neobarbarul secolului XX.