E.      Monarhie, Republică şi Religie

Pentru a evita orice înţelegere greşită, este necesar să subliniem că această expunere nu vrea să spună că o republică este în mod necesar un regim revoluţionar. Vorbind de diferitele forme de guvernământ, Leon al XIII-lea a spus-o cât se poate de clar că "fiecare dintre ele este bună, atâta timp cât progresează cinstit către ţinta ei, adică a binelui obştesc, pentru care autoritatea socială este constituită"^*.

Etichetăm ca revoluţionară o ostilitate deschisă faţă de principiile monarhiei şi aristocraţiei, considerate ca fundamental incompatibile cu demnitatea umană şi ordinea normală a lucrurilor. Aceasta este eroarea condamnată de Sfântul Pius al X-lea în Scrisoarea Apostolică Notre Charge Apostolique din 25 august 1910. În această scrisoare, marele şi sfântul pontif critică teza lui Sillon potrivit căreia "numai democraţia va inaugura domnia dreptăţii perfecte" spunând : "Nu este aceasta o nedreptate făcută celorlalte forme de guvernământ care, în felul acesta, sunt reduse la categoria guvernărilor neputincioase, acceptabile numai din lipsă de ceva mai bun ?"^**.

Această eroare este adânc înrădăcinată în procesul de care vorbim. Altfel nu se poate explica pe deplin cum se face că monarhia, clasificată de Papa Pius al VI-lea ca forma cea mai bună de guvernământ ("praestantioris monarchi regiminis forma")^*** a fost în secolele XIX şi XX ţinta unei mişcări mondiale ostile care a răsturnat cele mai respectabile tronuri şi dinastii. Din perspectiva noastră, apariţia în masă a republicilor în lumea întreagă este un rezultat tipic al Revoluţiei şi un aspect esenţial al ei.

Din motive concrete şi locale, cineva poate prefera în mod legitim ca ţara lui să fie o democraţie în loc de o aristocraţie sau o monarhie. Dacă cineva manifestă o astfel de preferinţă pentru democraţie, insistând însă mereu ca drepturile autorităţii legitime să fie păstrate, acela nu poate fi etichetat ca revoluţionar. Însă, da, poate fi etichetat ca revoluţionar acela care, condus de spiritul egalitar al Revoluţiei, urăşte monarhia şi aristocraţia din principiu, considerându-le fundamental nedrepte sau inumane.

Din această ură antiaristocratică şi antimonarhică provin democraţiile demagogice care combat tradiţia, persecută elitele şi degradează modul general de viaţă. Ele creează o ambianţă de vulgaritate care constituie, ca să zicem aşa, nota dominantă a culturii şi civilizaţiei… dacă este îngăduit  a spune că ideea de cultură sau civilizaţie poate fi realizată în astfel de condiţii.

Cât de diferită de această democraţie revoluţionară este democraţia descrisă de Pius al XII-lea : "După mărturia istoriei, viaţa oamenilor sub domnia unei adevărate democraţii este pătrunsă de tradiţii sănătoase pe care este ilicit a le distruge. Reprezentanţii acestor tradiţii sunt în primul rând clasele conducătoare, adică grupurile de bărbaţi şi femei ori asociaţii care, după cum se spune, dau tonul în sat, oraş, regiune şi peste tot în ţară. De aici rezultă existenţa şi influenţa unor instituţii eminamente aristocratice, în cel mai înalt înţeles al cuvântului, la toate popoarele civilizate, cum ar fi unele academii de mare şi binemeritată faimă"^*.

După cum se vede, spiritul democraţiei revoluţionare este cu totul diferită de cel ce trebuie să însufleţească o democraţie în conformitate cu doctrina Bisericii.