|
F.
Revoluţie, Contrarevoluţie
şi Dictatură
Prezentele consideraţii despre
poziţiile Revoluţiei şi ale gândirii catolice cu privire la
formele de guvernământ vor suscita în mintea cititorilor următoarea
întrebare : Este dictatura un factor al Revoluţiei sau al Contrarevoluţiei
?
s-au
dat multe soluţii confuze şi chiar tendenţioase ca răspuns
la această întrebare. De aceea, pentru a răspunde clar, este necesar
a stabili o distincţie între anumite elemente care se împletesc dezordonat
în ideea de dictatură aşa cum o concepe opinia publică.
Confundând ideea de dictatură cu modul în care ea s-a manifestat concret
în secolul nostru, publicul înţelege prin dictatură o stare de
lucruri în care un şef înzestrat cu puteri nelimitate guvernează o
ţară. Spre binele ei, spun unii. Spre nenorocirea ei, spun
alţii. Dar şi în primul şi în al doilea caz, o astfel de stare
de lucruri este totuşi o dictatură.
Acum,
deci, acest concept implică două elemente distincte :
-
atotputernicia Statului;
-
concentrarea puterii de Stat într-o
singură persoană.
Al
doilea element pare să fie cel mai izbitor în mintea publicului. Cu toate
acestea, elementul de bază este primul, în măsura în care
înţelegem prin dictatură o stare de lucruri în care odată ce
ordinea juridică este suspendată, autoritatea publică dispune
după bunul ei plac de toate drepturile. Este absolut evident că o
dictatură poate fi exercitată de un rege. O astfel de dictatură
regală implică suspendarea totală a ordinii juridice şi
exercitarea puterii publice, fără restricţie, de către
rege. (A nu se confunda cu "Ancien
Régime", în care aceste garanţii existau într-o măsură
considerabilă, şi cu atât mai puţin cu monarhia organică,
medievală). În mod similar, este absolut evident că o dictatură
poate fi exercitată nu numai de un rege, ci şi de un conducător
popular, de o aristocraţie ereditară, de un clan de bancheri ori
chiar de către mase.
În
ea însăşi, o dictatură exercitată de un conducător sau
un grup de persoane nu este nici revoluţionară, nici
contrarevoluţionară. Ea va fi una sau alta, după
împrejurările care îi dau naştere şi după opera pe care o
realizează, indiferent dacă ea este în mâinile unui singur om sau în
mâinile unui grup.
Sunt
împrejurări care cer acel "salus
populi", o suspendare temporară a tuturor drepturilor individuale
şi o exercitare sporită a puterii publice. O dictatură,
aşadar, poate fi legitimă în anumite cazuri.
O
dictatură este contrarevoluţionară numai atunci când se produce
în întregime după dorinţa de a face ordine şi când răspunde
la trei cerinţe esenţiale :
-
Ea trebuie să suspende drepturile
pentru a proteja Ordinea, nu pentru a o submina. Prin Ordine înţelegem nu
numai simpla linişte materială, ci şi orânduirea lucrurilor
potrivit scopului lor şi în conformitate cu respectiva lor scară de
valori. Există, prin urmare, o suspendare a drepturilor care este mai mult
aparentă decât reală, un sacrificiu al garanţiilor legale de
care elemente dăunătoare au abuzat în detrimentul Ordinii înseşi
şi al binelui obştesc. Acest sacrificiu este îndreptat în întregime
spre apărarea adevăratelor drepturi ale binelui.
-
Prin definiţie, această
suspendare trebuie să fie temporară şi trebuie să
pregătească circumstanţele încât să se poată reveni la
Ordine şi la normalitate cât mai curând posibil. În măsura în care
este bună, o dictatură procedează tocmai la suprimarea
raţiunii ei de a fi. Intervenţia autorităţii publice în
diferitele sectoare ale vieţii naţionale trebuie făcută
astfel încât, cât mai curând posibil, fiecare sector să-şi poată
regăsi autonomia necesară. De aceea, fiecare familie trebuie să
facă tot ceea ce este în stare prin natura ei, fiind sprijinită de
grupurile sociale superioare ei numai într-o manieră subsidiară în
ceea ce trece dincolo de propria ei sferă de acţiune. Aceste grupuri,
la rândul lor, trebuie să primească sprijinul
municipalităţii numai în ceea ce depăşeşte capacitatea
lor normală, şi aşa mai departe, până sus, până la
relaţiile dintre municipalitate şi regiune sau dintre regiune şi
ţară.
-
Sfârşitul esenţial al unei
dictaturi legitime în timpurile de azi trebuie să fie
Contrarevoluţia. Aceasta nu înseamnă, în treacăt fie spus,
că o dictatură este în mod normal calea inevitabilă pentru
înfrângerea Revoluţiei. Dar, în anumite împrejurări, poate să
fie.
Dimpotrivă,
dictatura revoluţionară urmăreşte să se eternizeze. Ea
violează drepturile autentice şi pătrunde în toate sferele
societăţii pentru a le distruge. Ea execută această
distrugere dezarticulând viaţa de familie, dăunând elitelor
autentice, răsturnând ierarhia socială, stârnind idei utopice şi
aspiraţii turbulente în mulţimi, nimicind viaţa reală a
grupurilor sociale şi subjugând totul Statului. Pe scurt, ea
favorizează acţiunea Revoluţiei. Un exemplu tipic al unei astfel
de dictaturi a fost hitlerismul.
Din
acest motiv, dictatura revoluţionară este fundamental
anticatolică. De fapt, într-o ambianţă cu adevărat
catolică, nu poate exista climat prielnic pentru o astfel de
situaţie.
Aceasta
nu înseamnă că dictaturile revoluţionare n-au căutat
să favorizeze Biserica într-o ţară sau alta. Dar aceasta este
numai o chestiune de atitudine politică. Ea se transformă în
persecuţie pe faţă sau mascată de îndată ce
autoritatea bisericească începe să blocheze pasul Revoluţiei.
|