CAPITOLUL IV - Metamorfozele procesului revoluţionar
După
cum se poate trage concluzia din analiza făcută în capitolul
precedent, procesul revoluţionar este dezvoltarea în etape a anumitor
tendinţe dezordonate ale occidentalului creştin şi a erorilor
care provin din ele.
În
fiecare etapă, aceste tendinţe şi erori au un aspect
caracteristic acelei etape. În consecinţă Revoluţia
avansează metamorfozându-se în tot cursul istoriei.
Aceste
metamorfoze, care se observă în marile linii generale ale Revoluţiei,
se repetă într-o măsură mai mică înăuntrul
fiecărui episod important al ei.
În
prima lui fază, spiritul Revoluţiei franceze a folosit o mască
şi o limbă aristocratice şi chiar ecleziastice. El a frecventat
curtea şi a şezut la masa unde se ţinea consiliul regelui.
Mai
târziu, el a devenit burghez şi a lucrat pentru abolirea monarhiei şi
a nobilimii fără vărsare de sânge şi pentru suprimarea
paşnică şi mascată a Bisericii catolice.
Îndată
ce a putut, el a devenit iacobin şi s-a îmbătat de sânge în timpul
Teroarei.
Dar
excesele comise de fracţiunea iacobină au provocat reacţii.
Revoluţia s-a întors pe acelaşi drum, trecând prin aceleaşi faze
în sens opus. O dată cu Directoratul, ea s-a transformat din iacobină
în burgheză. Cu Napoleon, ea a întins mâna Bisericii şi a deschis porţile
nobilimii exilate. În cele din urmă, ea a aplaudat revenirea Burbonilor.
Cu toate că Revoluţia franceză se sfârşise, procesul
revoluţionar nu s-a sfârşit. El a explodat din nou o dată cu
căderea lui Carol al X-lea şi ascensiunea lui Ludovic Filip, şi
aşa mai departe, prin metamorfoze succesive. Profitând de succesele
şi chiar de eşecurile ei, revoluţia a mers mai departe până
la paroxismul zilelor noastre.
Revoluţia,
prin urmare, face uz de metamorfozele ei nu numai pentru a avansa dar şi
pentru a executa retragerile tactice care I-au fost atât de des necesare.
Deşi
este o mişcare mereu vie, ea s-a prefăcut uneori a fi murit. Şi
aceasta este una din metamorfozele ei cele mai interesante. În
aparenţă, situaţia unei anumite ţări pare cu totul
liniştită. Reacţia contrarevoluţionară
slăbeşte şi adoarme. Dar în adâncurile vieţii religioase,
culturale, sociale ori economice, revoluţia continuă să dospească. Apoi, la capătul
acestui interval aparent, o neaşteptată convulsie explodează,
adeseori mai mare decât cele precedente.
|