A.     Trufie şi egalitarism

Omul trufaş, supus autorităţii altuia, urăşte, în primul rând, jugul care-l apasă în mod direct.

Într-un al doilea stadiu, omul trufaş urăşte, în general, orice autoritate şi toate jugurile şi, chiar mai mult, urăşte însuşi principiul autorităţii considerat în abstract.

Urând orice autoritate, el urăşte de asemenea orice superioritate, indiferent de ce ordin este.

Şi în toate acestea este o adevărată ură faţă de Dumnezeu (cf. punctului "m" de mai jos).

Această ură de inegalitate merge atât de departe încât, mânate de ea, persoane cu o poziţie înaltă în viaţă ajung să-şi rişte grav acea poziţie şi chiar s-o piardă numai pentru a evita să accepte superioritatea unuia mai suspus.

Mai mult decât atât. La apogeul virulenţei, trufia poate împinge pe cineva să lupte pentru anarhie şi să refuze puterea supremă dacă i-ar fi oferită. Şi numai pentru că simpla existenţă a acelei puteri afirmă implicit principiul autorităţii la care fiecare om ca atare - inclusiv cel trufaş - poate fi supus.

Trufia deci poate să ducă la cel mai radical şi mai total egalitarism.

Acest egalitarism radical şi metafizic are aspecte variate.

a.       Egalitatea între oameni şi Dumnezeu dă naştere la panteism, imanentism şi la toate formele ezoterice ale religiei care urmăresc să-L aşeze pe Dumnezeu într-o relaţie de la egal la egal cu oamenii, cu obiectivul de a-i încununa pe aceştia cu toate proprietăţile divine. Un ateu este un egalitarist care, dorind să evite absurditatea de a afirma că omul este Dumnezeu, cade în altă absurditate afirmând că Dumnezeu nu există. Laicismul este o formă de ateism şi deci o formă de egalitarism. Laicismul susţine că este imposibil de a fi sigur de existenţa lui Dumnezeu. Ca o consecinţă, el afirmă că omul trebuie să acţioneze în sfera temporală ca şi cum Dumnezeu n-ar exista; pe scurt, omul trebuie să acţioneze ca o persoană care L-a detronat pe Dumnezeu.

b.      Egalitatea în sfera ecleziastică :  suprimarea unei preoţii înzestrată cu puterea hirotonirii, a învăţăturii şi a conducerii, sau cel puţin a unei preoţii cu grade ierarhice.

c.       Egalitatea între diferitele religii : toate discriminările religioase sunt un izvor de nemulţumire pentru că nu respectă egalitatea fundamentală a oamenilor. De aceea, diferitele religii trebuie să fie tratate în mod strict egal. A pretinde că o religie este singura adevărată, excluzându-le pe toate celelalte, înseamnă a afirma o superioritate. O asemenea poziţie ar fi opusă smereniei evanghelice şi totodată lipsită de înţelepciune, deoarece ar împiedica accesul la inimile oamenilor.

d.      Egalitatea în sfera politică : suprimarea sau, cel puţin, atenuarea inegalităţilor dintre cei care guvernează şi cei care sunt conduşi. Puterea nu vine de la Dumnezeu, ci de la mase; ele comandă şi guvernul trebuie să asculte. Monarhia şi aristocraţia sunt proscrise ca regimuri intrinsec rele, pentru că sunt antiegalitare. Numai democraţia este considerată a fi legitimă, dreaptă şi evanghelică^*.

e.       Egalitatea în structura societăţii : suprimarea claselor, în special a acelora care se perpetuează pe calea eredităţii. Orice influenţă aristocratică trebuie înlăturată, atât în orientarea societăţii cât şi în tonus-ul general al culturii şi al obiceiurilor. Ierarhia naturală care constă în superioritatea muncii intelectuale faţă de munca manuală va dispărea prin eliminarea deosebirii dintre cele două.

f.        Desfiinţarea organismelor intermediare dintre individ şi stat, precum şi eliminarea privilegiilor inerente oricărui organism social. Oricât de mult urăşte absolutismul regal, Revoluţia urăşte încă şi mai mult organismele intermediare şi monarhia organică medievală. Explicaţia este că absolutismul monarhic tinde să-şi aşeze toţi supuşii, chiar şi pe cei de rangul cel mai înalt, la un nivel de egalitate reciprocă. Coborându-i astfel, ea prevesteşte anihilarea individului şi anonimatul care şi-a atins apogeul în marile concentrări urbane ale societăţii socialiste.

Familia ocupă primul loc printre grupurile intermediare care urmează a fi desfiinţate. Atât timp cât Revoluţia nu reuşeşte să o şteargă de pe faţa pământului, ea încearcă să o reducă, să o mutileze şi să o defăimeze în toate chipurile.

g.       Egalitatea economică : nimic nu aparţine nimănui, totul aparţine colectivităţii. Proprietatea particulară e suprimată, la fel şi dreptul fiecăruia la roadele muncii lui şi la alegerea propriei profesiuni.

h.       Egalitatea în aspectele exterioare ale existenţei: varietatea duce uşor la o inegalitate de poziţii. De aceea, varietatea în materie de îmbrăcăminte, locuinţă, mobilier, obiceiuri etc. este redusă cât se poate de mult.

i.         Egalitatea sufletelor : propaganda standardi- zează,  ca să spunem aşa, toate sufletele, prin faptul că le răpeşte particularităţile şi aproape chiar şi orice viaţă individuală. Chiar diferenţele dintre sexe, cu privire la psihologie şi atitudine, tind să fie diminuate cât se poate de mult. Date fiind toate acestea, poporul, care este în esenţă o mare familie de suflete diferite dar în armonie unele cu altele, strânse în jurul unor interese comune, dispare. În locul lui apare masa, cu marele ei suflet colectiv, pustiu, de sclav^*.

j.        Egalitatea în toate relaţiile sociale : adică între bătrâni şi tineri, patroni şi angajaţi, profesori şi studenţi, soţ şi soţie, părinţi şi copii etc.

k.      Egalitatea în ordinea internaţională : un stat este format dintr-un popor independent, exercitând o stăpânire absolută peste un teritoriu. De aceea, în dreptul public, suveranitatea este imaginea proprietăţii. Odată ce admitem ideea unui popor cu caracteristici care îl deosebesc de alte popoare şi admitem ideea de suveranitate, suntem inevitabil în prezenţa inegalităţii : de capacitate, de valoare, de număr etc. Odată ce ideea de teritoriu este admisă, avem inegalitatea cantitativă şi calitativă între diferitele spaţii teritoriale. Atunci se înţelege că Revoluţia, care este în mod fundamental egalitară, visează la topirea tuturor raselor, a tuturor popoarelor şi a tuturor statelor într-o singură rasă, un singur popor şi un singur stat (cf. Părţii Întâi, Cap. XI, 3).

l.         Egalitatea între diferitele părţi ale ţării : din aceleaşi motive şi printr-un mecanism similar, Revoluţia tinde să desfiinţeze toate formele sănătoase de regionalism politic, cultural şi de orice fel din interiorul fiecărei ţări.

m.     Egalitarismul şi ura faţă de Dumnezeu : Sfântul Toma arată^* că diversitatea creaturilor şi gradarea lor ierarhică sunt bune în ele înseşi, pentru că astfel perfecţiunile Creatorului sunt puse în evidenţă mai strălucitor în tot cuprinsul creaţiei. El spune că Providenţa a instituit inegalitatea între Îngeri^**, precum şi între oameni, atât în Paradisul terestru cât şi în această ţară a exilului^***. Din această cauză, un univers format din creaturi egale ar fi o lume în care asemănările dintre creaturi şi Creator ar fi fost eliminate, atât cât este posibil. De aceea, a urî, din principiu, orice inegalitate înseamnă să te situezi în mod metafizic împotriva celor mai bune elemente de asemănare dintre Creator şi creaţie. Înseamnă să-l urăşti pe Dumnezeu.

n.       Limitele inegalităţii : din toată această explicaţie doctrinală nu se poate conchide, bineînţeles, că inegalitatea este întotdeauna şi în mod necesar un bine.

Toţi oamenii sunt egali prin fire; ei diferă doar în accidentele lor. Ei au drepturi care decurg din simplul fapt că sunt oameni şi aceste drepturi sunt egale pentru toţi : dreptul la viaţă, la onoare, la suficiente condiţii de existenţă, la muncă, şi deci la proprietate, la întemeierea unei familii şi, mai presus de orice, la cunoaşterea şi practicarea adevăratei Religii. Iar inegalităţile care nu respectă aceste drepturi sunt împotriva ordinii Providenţei. Totuşi, între aceste limite, inegalităţile care rezultă din accidente ca virtutea, talentul, frumuseţea, puterea, familia, tradiţia etc., sunt juste şi în conformitate cu ordinea universală^*.