3.      REVOLUŢIE ŞI REA CREDINŢĂ

Cineva ar putea ridica următoarea obiecţie : Dacă pasiunile sunt de aşa mare importanţă în procesul revoluţionar, victimele lor ar urma să fie totdeauna de rea credinţă, cel puţin într-o oarecare măsură. De pildă, dacă Protestantismul este un copil al Revoluţiei, este fiecare protestant de rea credinţă ? Nu este aceasta în contradicţie cu doctrina Bisericii care admite că pot exista suflete de bună credinţă în alte religii ?

Este clar că o persoană de bună credinţă şi înzestrată cu un spirit fundamental contrarevoluţionar poate fi prinsă în mreaja sofismelor revoluţionare (fie ele de natură religioasă, filosofică, politică sau de orice alt fel) din cauza invincibilei ignoranţe. Astfel de persoane nu sunt în greşeală.

Mutatis mutandis, se poate spune acelaşi lucru despre cei ce susţin doctrina Revoluţiei într-un aspect sau altul, limitat, din cauza unui involuntar lapsus al inteligenţei.

Dar dacă cineva participă la spiritul Revoluţiei însufleţit de pasiunile în dezordine inerente acestuia, răspunsul trebuie să fie diferit.

Un astfel de revoluţionar poate fi convins de perfecţiunea maximelor lui subversive. El deci nu va fi nesincer, dar va fi vinovat de eroarea în care a căzut.

De asemenea, se poate întâmpla ca un revoluţionar să susţină o doctrină de care nu este convins sau despre care are o convingere incompletă.

În acest caz, el va fi parţial sau total nesincer…

În această privinţă ni se pare aproape inutil să subliniem că, atunci când afirmăm că doctrina lui Marx se află implicit conţinută în negările Pseudoreformei şi ale Revoluţiei franceze, nu vrem să spunem prin aceasta că adepţii acestor două mişcări erau marxişti conştienţi mai înainte ca doctrina lui Marx să fi fost scrisă şi că, ascunzându-şi opiniile, ei ar fi fost ipocriţi.

Dreapta aşezare a puterilor sufleteşti şi, prin urmare, o mai mare luciditate a inteligenţei, iluminată de har şi îndrumată de Magisterium-ul Bisericii, sunt proprii virtuţii creştine. Datorită acestui simplu fapt, fiecare Sfânt este un model de echilibru şi imparţialitate. Obiectivitatea judecăţilor lui şi ferma orientare a voinţei lui înspre bine nu sunt nici măcar vag slăbite de suflul veninos al pasiunilor dezordonate.

Din contră, în măsura în care un om scade în virtute şi se dăruieşte jocului acestor pasiuni, obiectivitatea lui în raport cu tot ceea ce este legat de aceste pasiuni se micşorează. Într-un mod aparte, această obiectivitate se tulbură în privinţa judecăţilor pe care omul şi le formează despre sine.

De aceea, în fiecare caz concret, este un secret al lui Dumnezeu în ce măsură un revoluţionar al "marşului lent" din secolul al XVI-lea sau al XVIII-lea, orbit de spiritul Revoluţiei, şi-a dat seama de sensul profund şi de consecinţele ultime ale doctrinei lui.

În orice caz, ipoteza că ei ar fi fost în mod conştient marxişti este cu totul exclusă.