B.     Feştila care încă fumegă

Revoluţia atacă Civilizaţia Creştină într-un mod oarecum asemănător cu acela al unui anumit copac din pădurea braziliană. Acest copac este smochinul sălbatic (Urostigma olearia) care creşte pe trunchiul altui copac, încercuindu-l complet, strângându-l şi distrugându-l. în "moderatele" ei curente de viteză lentă, Revoluţia se apropie de Civilizaţia Creştină pentru a se încolăci complet în jurul ei şi a o ucide. Ne găsim într-o perioadă în care acest straniu fenomen de distrugere încă nu s-a încheiat. Cu alte cuvinte, suntem în situaţia hibridă în care ceea ce am numi rămăşiţele pământeşti ale Civilizaţiei Creştine, plus mireasma şi acţiunea îndepărtată a multor tradiţii, numai recent desfiinţate dar încă vii în memoria oamenilor, coexistă cu multe instituţii şi obiceiuri revoluţionare.

Confruntaţi cu această luptă între o splendidă tradiţie creştină, în care pulsul vieţii încă bate, şi o acţiune revoluţionară inspirată de mania noutăţii, la care Leon al XIII-lea s-a referit în cuvintele de început ale Enciclicei Rerum Novarum, este firesc ca adevăratul contrarevoluţionar să fie un apărător înnăscut al tezaurului bunelor tradiţii. Pentru că acestea sunt valorile trecutului creştin încă existent şi sunt exact cele ce trebuie salvate. În acest sens, contrarevoluţionarul procedează ca Mântuitorul nostru care n-a venit să stingă feştila fumegândă şi nici să frângă trestia strivită^*. De aceea, plin de iubire, el trebuie să încerce a salva toate aceste tradiţii creştine. O acţiune contrarevoluţionară este, în esenţă, o acţiune tradiţionalistă.