Table of Contents | Words: Alphabetical - Frequency - Inverse - Length - Statistics | Help | IntraText Library |
Plinio Corrêa de Oliveira Revolutie si Contrarevolutie IntraText CT - Text |
|
|
PREFAŢĂ
Cea mai mare parte din Revoluţie şi Contrarevoluţie a fost scrisă cu douăzeci de ani în urmă, în 1959. Mai târziu, în 1976, partea a treia a fost scrisă special pentru a treia ediţie italiană a cărţii. Pe atunci m-am întrebat dacă era ceva în acest studiu care trebuie schimbat. După o cercetare serioasă, am ajuns la concluzia că nu. O aplicare a eseului la panorama lui 1976 era de ajuns; această aplicare este partea nouă care s-a adăugat lucrării. Acum, la scrierea acestei prefeţe, trebuie să spun că nu mai este nimic necesar de adăugat sau de schimbat. Totuşi, atâtea lucruri s-au schimbat în decursul ultimilor douăzeci de ani ! Îndeosebi în privinţa pericolului comunist, care constituie cea mai urgentă problemă analizată în Revoluţie şi Contrarevoluţie, câte speranţe legitime ale anticomuniştilor activi au fost zădărnicite şi câte iluzii au fost spulberate de vânt ! Printre aceste speranţe, pe care timpul le-a dovedit a fi fost nejustificate, era una potrivit căreia monstrul sovietic se va retrage înăuntrul graniţelor ruseşti, urmând eliberarea glorioaselor naţiuni captive şi atât de mult dorita reunificare a Germaniei ! Cu toate acestea, Cortina de Fier continuă să împartă Europa în două. Numai şi acest lucru este deja îngrozitor. Şi mai îngrozitor este faptul că lumea occidentală pare să se fi obişnuit cu această nedreaptă şi crudă amputare. În 1975, Tratatul de la Helsinki a consacrat împărţirea Europei în două blocuri, recunoscând cuceririle sovietice de după al doilea Război Mondial. Cu toate acestea, Providenţa era îndreptăţită să aştepte de la Occident că el îşi va mobiliza imensa superioritate culturală, tehnică şi economică pentru a obliga Comunismul să execute retrageri succesive care ar fi putut duce chiar la eliberarea poporului rus. Dar n-a venit nici un ajutor decisiv de la naţiunile din Occident pentru a elibera poporul rus din statul-închisoare care se întinde de la Cortina de Fier până în vastele regiuni ale Asiei. Într-o zi, Istoria va judeca sever această inerţie şi va trage la răspundere popoarele din Occident pentru a nu fi folosit toate mijloacele în vederea salvării fraţilor lor oprimaţi. Vreau să subliniez în plus că termenul de "inerţie" nu însumează întreaga realitate. Capitularea condamnabilă de la Yalta şi cearta pur verbală - de o eficacitate limitată - a războiului rece a fost urmată de o inerţie nu mai puţin condamnabilă. Şi această inerţie este cu atât mai condamnabilă cu cât este uşuratică şi cordială. Ea a influenţat Occidentul în perioada numită a "coexistenţei paşnice". Cu toate acestea, mai târziu a urmat ceva şi mai grav : perioada "destinderii", în care Statele Unite şi cele mai bogate naţiuni din Occident au trimis Rusiei, cu încăpăţânare, capital, fabrici, know-how, tehnicieni etc. În timp ce se hrănea din bogăţiile Occidentului, colosul rus a făcut tot posibilul să pregătească distrugerea acestuia. Superioritatea militară, de care Occidentul ar fi trebuit să profite în decursul perioadei postbelice pentru a obliga Rusia să se abţină de la cursa înarmării şi să renunţe la imperialismul ei ideologic şi politic mondial, şi-a oprit progresul şi - ca să spunem aşa - a început să se destrame. În timp ce se petrecea această deteriorare, Rusia şi-a extins cuceririle până la punctul avansat unde se află astăzi. Pe când conducătorii Kremlinului şedeau la masa negocierilor, în atmosfera aparent pacifistă a "destinderii", Rusia cucerea în mod succesiv Etiopia (1974), Cambogia, Vietnam, Mozambic, Angola (toate în 1975) şi, mai recent, Afganistan (1978). Fiecare cucerire izbutită încurajează alte cuceriri şi o face cu o putere îndoită. Este ceea ce ne învaţă istoria oricărui imperialism. Toată lumea ştie că astăzi imperialismul sovietic este mai întreprinzător decât oricând. Cât de mare a fost dezvoltarea lui în perioada de la data publicării primei ediţii braziliene a Revoluţiei şi Contrarevoluţiei până astăzi ! Şi cât de mult ameninţă să mai crească ! În situaţia aceasta, cititorul îşi va pune, desigur, o întrebare. De ce să citească această carte care a fost scrisă cu dorinţa de a adânci, atât cât este posibil, studiul originilor îndepărtate şi recente ale comunismului începând din secolul al XV-lea şi cu scopul de a uşura studiul metodelor lui cele mai caracteristice de infiltrare ideologică ? Sunt convins că merită osteneală şi chiar foarte multă. Aş putea s-o demonstrez. Dar cum certitudinea acestui folos izvorăşte din fiecare pagină a cărţii, ar fi inutil s-o fac aici.
Este în natura pragmatismului de a fi impresionat mai mult de limbajul faptelor decât de acela al doctrinei. După lansarea Revoluţiei şi Contrarevoluţiei în 1959, împreună cu un grup de prieteni - dintre care unii erau foarte tineri pe vremea aceea - am întemeiat în 1960 Societatea Braziliană pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii. Obiectivul ei a fost să se răspândească printre tinerii brazilieni cu scopul de a-i organiza în vederea Contrarevoluţiei. Metoda ei a constat în atragerea şi formarea tinerilor în aşa fel ca ei să poată ajuta la progresul contrarevoluţionar al Societăţii prin ziare, cărţi, radio şi televiziune, precum şi la vânzarea materialelor editate de Societate în cadrul unor campanii publice pe străzi. Acest ideal s-a răspândit imediat în toată America de Sud atrăgând entuziasmul tinerilor din Argentina, Chile, Uruguay, Columbia, Venezuela, Ecuador şi Bolivia. Inspiraţi de principiile Revoluţiei şi Contrarevoluţiei, ei au format Societăţi similare, autonome, care sunt foarte active şi pline de succes în ţările lor respective. Natural, combativitatea T. F. P.-urilor s-a îndreptat îndată împotriva comunismului organizat şi declarat. Cu toate acestea, T. F. P.-urile au prevăzut că gherilele răspândite de Cuba în America de Sud vor dispărea curând, vrednice de dispreţ, din cauza lipsei de suport material din partea populaţiei rurale, după cum s-a şi întâmplat. De asemenea au prevăzut că, pe de altă parte, Comunismul nu era nici pe departe capabil de a ajunge la putere într-un guvern printr-o majoritate obţinută în alegeri. O previziune care a fost în întregime şi meticulos confirmată de fapte. În consecinţă, T. F. P.-urile au înţeles că pericolul roşu va căuta să avanseze pe altă cale şi că era necesar să se blocheze acea cale. Dar să mă explic. Înăuntrul populaţiei profund tradiţionaliste şi catolice de pe continentul nostru, comunismul nu se putea limita la să-şi facă propaganda în mod deschis. Dacă ar fi făcut-o, ar fi întâmpinat o reacţie care le-ar fi închis comuniştilor multe uşi. De aceea, propaganda lor a trebuit să avanseze în mare parte sub o formă mascată, prin desfăşurarea unui soi de socialism criptocomunist în sânul diverselor grupări şi clase sociale necomuniste. De acolo ei căutau să familiarizeze publicul cu idei de stânga şi să-l facă mai puţin înfricoşat de principiile sectei roşii. Numai în felul acesta i se putea da comunismului declarat şi pe faţă posibilitatea de a exista. Mentorii Revoluţiei comuniste s-au aşteptat ca acest criptocomunism şi mulţimile de "inocenţi folositori" care îl sprijină să modifice treptat, pari passu, structura societăţii şi a economiei prin reforme socializante, în aşa fel încât să transforme tot mai mult societatea de astăzi, bazată pe proprietate particulară, într-o societate colectivistă. T. F. P.-urile au pornit la drum să denunţe acest întreg joc şi astfel să blocheze calea spre o formă atât de insidioasă a avansării comuniste.
Este adesea greu să faci planuri practice şi chibzuite; este şi mai greu să le duci la bun sfârşit. Şi, într-adevăr, o dificultate specială s-a ivit în legătură cu planul de acţiune anticomunistă Adoptat de T. F. P.-uri. Această dificultate consta în faptul că criptocomunismul a reuşit să se infiltreze periculos într-o instituţie de importanţă primordială în formaţia spirituală şi culturală a Braziliei şi a întregii Americi de Sud - Biserica Romano-Catolică. Pe lângă aceasta, el şi-a croit drumul în sânul unei naţiuni importante în această parte a lumii - Chile. Infiltrarea criptocomunistă înăuntrul Bisericii catolice din Brazilia şi America de Sud şi răspândirea în sânul ei a unor doctrine vădit de stânga au devenit atât de intense încât T. F. P.-urile au trebuit să recunoască printre adversarii lor cei mai mari pe anumiţi membri ai ierarhiei catolice, unii dintre ei de rang foarte înalt… Se cuvine a spune acum un cuvânt despre avansarea comunismului în Chile. După cum vom vedea, a fost o puternică legătură între activităţile T. F. P.-ului din Brazilia şi cele ale T. F. P.-urilor similare care s-au răspândit pe tot continentul. Democraţia creştină din Chile seamănă mult mai mult cu cea italiană decât cu Democraţia creştină din Germania. Pe timpul când Eduardo Frei era preşedintele republicii (1964-1970), Partidul Democrat Creştin chilian începuse anumite manevre sprijinite continuu de clerul inoculat cu stângism activ. Guvernul lui Frei a creat cu timpul toate condiţiile pentru aducerea la putere a marxistului Salvador Allende (1970-1973) de către Partidul Socialist minoritar aliat cu radicalii şi cu comuniştii şi sprijinit de dizidenţii democraţi creştini de extremă stângă. Această victorie a tacticii criptocomuniste a fost exact ceea ce T. F. P.-urile s-au specializat să combată. Pe scurt, putem spune că tactica criptocomuniştilor ar fi subjugat poate toată America de Sud în favoarea Moscovei, dacă n-ar fi fost T. F. P.-urile. Şi Atlanticul de Sud, unde comuniştii făcuseră deja multe progrese în Africa, ar fi acum un lac comunist. O astfel de stare ar produce consecinţe internaţionale uşor de evaluat. Toate acestea arată foarte bine fecunditatea acţiunii născută din cartea de faţă, o acţiune inspirată neîncetat de ea, tinzând la realizarea scopurilor indicate de ea. Să nu se creadă că succesul tacticii anticomuniste a T. F. P.-urilor poate fi explicat numai prin particularităţile ambianţei din America de Sud. O astfel de opinie nu este admisibilă, pentru că alte T. F. P.-urile de acelaşi tip, însă autonome, s-au născut cu vigoare remarcabilă în Statele Unite, Canada, Spania şi Franţa. Iar în Italia, la Roma, există un birou important de informaţii care ajută la răspândirea idealurilor T. F. P.-urilor.
Sfântul Toma - ne spune Evanghelia - n-a crezut până n-a văzut. Cei pragmatici, pentru care numai argumentele palpabile sunt valabile îi seamănă lui. În consecinţă, chiar generalitatea faptelor pe care tocmai le-am expus îi poate lăsa sceptici. De aceea, am bucuria de a le oferi, ca un exemplu, o descriere analitică a expansiunii şi a succesului T. F. P.-ului brazilian. Cu plăcere aş trimite-o cititorilor care sunt interesaţi. (Se poate cere de la Societatea Americană pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii - P.O. Box 121, Pleasantville, New York 10570). Cartea Revoluţie şi Contrarevoluţie, care a inspirat T. F. P.-urile din America de Sud, a atras de asemenea Societatea Americană pentru Apărarea Tradiţiei, Familiei şi Proprietăţii. Aceasta face să mă bucur văzând lucrurile pe care le realizează şi promit să le ducă la bun sfârşit în marea lor ţară care are o influenţă cu adevărat importantă în mijlocul naţiunilor acestui continent şi în lume.
Plinio Corrêa de Oliveira Sao Paolo, octombrie 1978
|
Table of Contents | Words: Alphabetical - Frequency - Inverse - Length - Statistics | Help | IntraText Library |
Best viewed with any browser at 800x600 or 768x1024 on Tablet PC IntraText® (V89) - Some rights reserved by EuloTech SRL - 1996-2007. Content in this page is licensed under a Creative Commons License |